ComenteazăSfârșitul anului 2021. (Bine că l-ai apucat și pe ăsta!) Să fac un bilanț al lumii în care am trăit. (Ești confuz.) Un bilanț personal. (Pe cine ar interesa?) Să fac niște topuri, pentru că este vremea topurilor! (Futilități.) Topul celor mai bune cărți pe care le-am citit. (Ești caraghios. Nu vezi că mai toată lumea se uită la Netflix!).
Netflix e noua Biblie
Se scriu și editoriale pe seama filmelor. Netflix este noua Biblie! Crezi în ce-ți dă Netflix și nu te mai îndoiești. Gândești ca un Netflix!) Atunci, topul lecțiilor pe care le-am învățat: reziliență, adaptabilitate, reinventare, empatie, flexibilitate, agilitate, inovație, reconfigurare, resetare, reconfigurare, reziliență… (Te repeți, se vede că ai căscat gura tot anul la Iohannis, Cîțu și Ciolacu, repeți ca un papagal, te-au spălat pe creier!)
Topul faptelor bune pe care le-am dăruit prietenilor, amicilor și colegilor. Cele mai bune fapte pe care le-am făcut în familie! (Ține minte: oamenii uită repede ce-ai spus, ce-ai scris, ce-ai făcut, dar nu uită niciodată ce i-ai făcut să simtă, mai cu seamă în momentele grele! Pricepi?)
Să povestesc cum am trăit cu pandemia, cum am adoptat-o, cum am îmbrățișat-o, cum am trăit cu ea, noaptea puneam capul pe perna plină de incertitudini, dimineața mă trezeam cu mintea și mai plină de incertitudini! (Vrăjeli!)
Dar nu pot lăsa să treacă anul 2021, așa, fără niciun bilanț, fără niciun gând, fără nicio dovadă că l-am trăit. (Amintește-ți!) Ce să-mi amintesc? Cuvântări, discursuri, crize politice, număr de morți, valul patru, vacciniști, anti-vacciniști, facturi, inflație…? (Amintește-ți ce-ai simțit!)
Prima simțire a anului 2021: pentru cartea pe care o scriu
Au fost zile în care n-am avut nicio idee despre tine. Nu știam încotro să te duc. Eram blocat, erai suspendat. Mi-a trecut prin minte să te abandonez. Ori eram obosit, ori neinspirat. Mi-a prins bine că te-am recitit și, până la urmă, am revenit lângă tine.
De multe ori, m-am enervat pentru că n-am putut să muncesc în paginile tale. Pentru că trebuia să muncesc pentru alții. Ca să câștig banii mei din care să mănânc, să-mi întrețin familia și să achit facturile. Dar crizele de nemulțumire mi-au trecut repede, mi-am amintit că sunt deja înțeles cu mine însumi și resemnat, în viața asta, n-am să ajung să trăiesc numai din scrisul meu, așa cum mi-ar plăcea, o iluzie! Trebuie să scriu și pentru alții. Ca să-mi câștig banii de supraviețuire. Sunt convins că de pe urma ta n-am să câștig mulți bani, poate n-am să câștig deloc, nu vreau să anticipez, să te descurajez, să „vând blana ursului din pădure”, dar nu e momentul să-ți vorbesc despre banii mei. Sigur, n-ai să mă îmbogățești din vânzările tale.
Totuși, au fost pagini în care m-am bucurat că existăm: eu scriam, tu erai scris. Creșteam amândoi, cu emoție, cu bucurie. Chiar meritai să te scriu. N-am povestit nimănui acele bucurii, nu pentru că sunt egoist ori superstițios, ci pentru că n-am cui să povestesc. Prietenii mei au alte preocupări. Apoi, mi-a fost rușine să le spun că te scriu. Lumea moare de COVID și Barbu scrie, poftim! Lumea e răvășită de criza energetică, de inflație, de schimbările climatice, de noua ordine mondială și Barbu scrie. Indecent! Nu m-am lăudat, n-am scăpat un cuvânt despre tine. Dar e bine să știi că, uneori, am fost fericit cu tine.
Acum, că te-am terminat, aș vrea să te uit. Sigur că am să te trimit unui editor, sigur că voi avea emoții, sigur că voi aștepta cu înfrigurare părerea acestuia, sigur că îmi doresc să vezi lumina! Totuși, vreau să te uit! Să-ți vezi singur de viața ta, dacă vei vedea lumina tiparului (hârtia s-a scumpit în draci!), să-ți vezi singur de moartea ta, dacă editorul te va refuza. N-am să-ți fac PR, n-am să-i rog pe critici să vorbească frumos despre tine, n-am să te promovez pe Facebook, am să refuz să apar în poze cu tine, n-am să trag sforile să iei un premiu… E de-ajuns că te-am scris. Nu înseamnă că sunt obosit, plictisit, mofturos, că am ajuns într-o stare de saturație, că mi-e greață, nu! Sunt realist, băiete! Te-am scris ca să te duci în lume, du-te! Singur.
Nu vreau să-ți reproșez timpul pe care ți l-am dăruit. Să-ți scot ochii: vezi câți ani am muncit pentru tine?, vezi câte sacrificii am făcut pentru paginile tale?, vezi cum te-am crescut? Atât îți spun: timpul pe care ți l-am dăruit este carne din carnea mea! Nu există pe lumea asta vreo bancă comercială care să-mi dea un împrumut (cu dobânda aferentă) timpul pe care ți l-am dăruit. Nici tu nu ești în stare să-mi returnezi acest timp al meu trăit cu tine. De aceea, ești trăirea pe care vreau s-o uit, dar știi și tu că îmi va fi greu să te uit.
A doua simțire a anului 2021: operația de cancer a cuiva drag
Pe terasă la Lente, în vară, în timp ce prietena noastră dragă povestea despre nunta lor, la care soțul său nu fusese „implicat emoțional” și el ne confirma „nepăsarea” sa din urmă cu treizeci și ceva de ani, râdeam în hohote trăgând cu ochiu la hipsterii de la mesele din jur, la tinerețea lor și mă gândeam că vor ajunge și ei cândva la fel ca și noi. Bătrâni și suferinzi.
Prietena noastră dragă povestea cu vervă și umor, iar noi râdeam, atrăgând atenția hipsterilor, dar nu râdeam ostentativ, iată cum ne distrăm noi, boșorogii!, râdeam din toată inima, pentru că, în urmă cu trei zile, ea fusese operată de cancer.
Eu râdeam ca să uit de cancerul ei. Râdeam ca să uit de ședințele de chimioterapie ce avea să le îndure în următoarele luni. Și soțul ei râdea de amintirile nunții lor.
N-am să pot uita 2021. Este anul în care prietena noastră dragă a fost operată de cancer. Dacă aș avea puterea (magică?) de a șterge din amintire acest an, ca și cum cancerul ar dispărea odată cu anul, adică ar deveni sănătoasă numai prin eliminarea acestui an din trăirile mele, atunci n-aș ezita să-l arunc, să-l îngrop, să-l turtesc cu ciocanul, cu barosul, să-l calc sub talpă ca pe un gândac. (Cine n-ar face asta cu bolnavii săi de cancer?) Dar știu că anii pe care am încercat să-i uit, pentru că atunci au fost operați de cancer cei din familia mea, mi s-au înfipt în minte cu mai multă putere, strivindu-mi orice împotrivire, orice apărare, orice dorință de a trăi fără amintiri copleșitoare.
Anul 1998, anul 2004, anul 2008… Au fost anii în care am aflat că ai mei au fost diagnosticați cu cancer. Uite și anul 2021! E anul în care am aflat că prietena noastră dragă are cancer. Ea este primul dintre prietenii dragi care s-a îmbolnăvit de cancer. Este primul, dar nu va fi ultimul prieten bolnav de cancer din viața mea, sunt convins.
Întrebarea vine inevitabil: care va fi anul în care voi afla că și eu am cancer? Pentru că nu COVID este spaima mea în această lume scrântită de epidemie, ci cancerul – ca să fiu sincer și cinstit.
Cum trebuie să mă pregătesc să lupt cu această boală perfidă, care ar putea să-i lovească și pe alți prieteni ai mei și care ar putea să mă lovească și pe mine? Imposibil de răspuns.
Am băut la Lente până după miezul nopții, pentru că în vară nu erau restricțiile anti-COVID. Am băut și am râs. (Oare de ce nu există și niște facilități în cazul cancerului? De exemplu, să bem până dimineață la o cârciumă dacă putem să dovedim că un prieten drag are cancer!) E cea mai puternică simțire a anului 2021 și o păstrez, cu orice risc, cu toată puterea mea, pentru că ține de viață.