7 comentariiDeși, în acest război informațional, desfășurat în spațiul anarhic al social media, lupta pentru restituirea adevărului devine aproape o cauză utopică, voi încerca să explic mai jos de ce toată argumentația lui Georgescu în favoarea ideii unui posibil statut de neutralitate a României este extrem periculoasă pentru securitatea românilor.
Pe scurt, orice evaluare privind securitatea unui stat are ca punct de plecare amenințările externe. În acest sens, poziționarea geografică a acelui stat, distanța față de amenințarea externă și tipul de relief care împrejmuiește acel stat sunt primele elemente pe care le iau în calcul decidenții politici, atunci când hotărăsc dacă statul respectiv adoptă o poziție de neutralitate în raport cu posibilele conflicte externe sau dacă alege să facă parte dintr-o alianță militară formată din mai multe state care își unesc forțele militare pentru a se proteja mai eficient împotriva unei amenințări comune externe.
Spre exemplu, una este să evaluezi amenințările și riscurile de securitate ale unei țări înconjurate de ape/oceane, unde o posibilă invazie terestră la scară largă ar fi imposibilă, cum este cazul Statelor Unite, și alta este să evaluezi amenințările unei țări poziționată într-o regiune de confruntare între marile puteri (cum este regiunea Mării Negre, din care face parte și România). Una este ca țara respectivă să fie înconjurată de munți înalți, greu de traversat de o posibilă armată invadatoare și alta este ca țara respectivă să fie înconjurată de câmpii, o formă de relief facilă pentru orice armată invadatoare ca să pătrundă pe teritoriul acelui stat.
Începând cu marele cuceritor Alexandru cel Mare, primul personaj istoric care este predat la cursurile de geopolitică, orice expert în securitate înțelege că oricare plan al unui lider cu viziuni expansioniste începe prin evaluarea obstacolelor de natură geografică care i-ar putea ieși în cale în scopul său declarat de a cuceri noi teritorii. În cazul României, între țara noastră și Rusia cu agendă expansionistă nu există mari obstacole geografice greu de trecut, iar poziționarea sa geografică o transformă mai degrabă într-un stat vulnerabil, nu într-unul ferit de mari pericole externe (cum este în prezent cazul Elveției).
Pe lângă poziționarea geografică, factorii care mai sunt luați în calcul atunci când șeful unui stat decide între statutul de neutralitate sau apartenența la o alianță militară a acelui stat sunt puterea militară (dacă statul respectiv reușește să facă față singur unei invazii externe din partea unui stat mai puternic), numărul populației, dimensiunea teritorială, distanța dintre respectivul stat și amenințarea externă, puterea economică și puterea de inovație tehnologică. Cum în general statele înregistrează indicatori de performanță modești la toate aceste capitole, istoria ne arată că, în general, ele mai degrabă caută protecție de securitate prin aderarea la diverse forme de alianțe militare, decât să își asigure singure securitatea națională. În baza acestei observații, cercetătorii relațiilor internaționale au încurajat tipul de sistem internațional al balanței de putere, astfel încât statele participante să fie protejate de potențialele amenințări externe și nicio entitate din sistem să nu obțină în mod absolut putere în raport cu celelalte.
De ce a vrut Rusia să aibă și ea un NATO rusesc
Narațiunea proneutralitate pentru statele europene care, din punct de vedere geografic, se regăsesc în spațiul de confruntare între Vest și Est, o mentalitate a Războiului Rece pe care regimul de la Kremlin dorește să o mențină și în prezent, este una în favoarea intereselor Moscovei, pentru că, în toate doctrinele rusești de securitate, extinderea NATO este percepută drept amenințare la securitatea Rusiei.
Rusia nu a dorit extinderea NATO către statele europene din Est, întrucât consideră că acest spațiu ar fi trebuit să rămână sub influență rusească. Nu a spus-o de fiecare dată în mod explicit, ci a folosit o expresie vagă, cunoscută drept „zonă tampon”, care, din perspectiva dreptului internațional, reprezintă un nonsens conceptual. Câtă vreme statele sunt suverane și au dreptul să își decidă singure direcția de politică externă și de securitate, niciun alt stat nu le poate obliga să rămână într-o zonă gri.
Însă ceea ce este important de reținut este faptul că Rusia nu militează pentru menținerea statutului de neutralitate pentru toate statele aflate în vecinătatea rusească. Din contră. Ca reacție la NATO, Federația Rusă și-a creat propria alianță militară în oglindă, numită Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), așa numitul NATO rusesc, la care au aderat majoritatea statelor asiatice pe care Kremlinul dorește să le țină sub influența sa. Dacă, prin absurd, un stat european ar manifesta dorința să adere la acest NATO rusesc, în mod evident, Rusia l-ar primi cu brațele deschise, nici pe departe nu i-ar indica să adopte o poziție de neutralitate.
De-a lungul Războiului Rece, Rusia a reușit să impună unor state europene statutul de neutralitate, iar ele au acceptat acest statut, de frica Rusiei, nu pentru că această putere invadatoare de la Răsărit le-ar fi garantat vreodată securitatea.
Un astfel de exemplu este Finlanda, care a adoptat statutul de neutralitate drept o condiție de pace impusă de URSS într-un „acord de prietenie” în 1948. Situându-se într-o poziție geografică extrem de vulnerabilă, Finlanda și Rusia având graniță comună, Finlanda a decis să nu adere la NATO de teama de a nu ostiliza Rusia.
Mai mult, statul vecin, Suedia, și-a menținut, la rândul său, politica de neutralitate, după cel de-Al Doilea Război Mondial, în ciuda cooperării substanțiale cu Occidentul, pentru că această politică a fost considerată un răspuns la temerile că, dacă Suedia ar adera la NATO, Uniunea Sovietică ar putea răspunde prin invadarea Finlandei, cu care Suedia avea și are relații foarte strânse.
De altfel, odată cu invadarea ilegală la scară largă a Ucrainei de către Federația Rusă, aceste două state nordice și-au dat seama că statutul de neutralitate reprezintă o vulnerabilitate, le pune mai degrabă în pericol securitatea națională în fața puterii invadatoare ruse și au luat astfel recent decizia de deveni state membre NATO.
Rațiunea care a stat, la începutul anilor 90, în spatele deciziei ca Republica Moldova, tot sub influență rusească, să aibă stipulat, în Constituția sa, statutul de neutralitate a fost asemănătoare cu cea a Finlandei: frica de Rusia, nu convingerea că Rusia le-ar proteja. Ba mai mult, neutralitatea în cazul Moldovei nu a ajutat-o cu nimic, întrucât Rusia menține trupe rusești de ocupație pe 11% teritoriul său moldovenesc (Transnistria). Serbia, un alt satelit rusesc în Europa, adoptă și ea un statut de neutralitate.
Propaganda rusă invocă frecvent neutralitatea Austriei fără însă să explice și contextul istoric în care oficialii austrieci au luat această decizie. Neutralitatea Austriei a fost prevăzută în tratatul de stat din 1955 încheiat între țară și cele patru puteri ocupante de atunci: Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică și Statele Unite. Tratatul a impus o serie de restricții armatei austriece de a nu dezvolta anumite capacități militare și de a se abține la angajarea în diverse forme de cooperare internațională. Scopul inițial al acestor restricții a fost nu neapărat de a prescrie neutralitatea în Constituția țării, ci pentru a interzice orice apropiere, asimilare sau integrare de facto a Austriei în Germania nazistă, ieșită învinsă în Al Doilea Război Mondial. Ulterior, URSS și-a exprimat dorința pentru o declarație de neutralitate din partea Austriei, ca garanție că aceasta nu va adera la NATO, după retragerea armatei sovietice de pe teritoriul său. Neutralitatea Austriei nu făcea parte din textul inițial al tratatului, ci a fost adăugată de parlamentul austriac. Dintre cele 27 state membre UE, doar patru state au stipulat neutralitatea drept specific național de politică externă: Austria (al cărui istoric l-am explicat mai sus), Irlanda, Malta și Cipru (toate cele trei fiind insule).
Drept concluzie, în spațiul de confruntare între Vest și Est, regimul de la Kremlin preferă un statut de neutralitate pentru statele europene mici sau mijlocii nu pentru a le întări securitatea, ci strict din rațiuni cinice ca ele să nu fie foarte angajate în structura euroatlantică și astfel, influență rusească asupra acestora să nu scadă. Aceasta este și cauza pentru care Moscova militează ca Ucraina cea invadată să își prezerve în Constituție un statut de neutralitate și să nu adere la NATO, la fel cum cerea și Austriei acum 70 de ani.
Strict din perspectiva securității, Rusia nu numai că este un stat agresor, dar recent s-a dovedit și incapabilă să asigure securitatea statelor care până ieri erau considerate aliații săi de încredere, cum este cazul Armeniei.
Armenia a anunțat în acest an că se va rupe de Rusia și va renunța la alianța militară OTCS din care făcea parte, pentru că Moscova nu și-a onorat obligațiile în fața agresiunii azere.
Dacă nici aliații săi vechi nu mai au încredere în Rusia, cum crede Călin Georgescu că ar fi benefic pentru prosperitatea și securitatea românilor aruncarea României în brațele unei puteri agresoare? Sau poate Georgescu nu percepe Rusia drept o putere agresoare, iar în această situație, candidatura sa pentru cea mai înaltă funcție în statul român devine ea, în sine, o amenințare la securitatea României.
Foto: Inquam Photos / Octav Ganea
Reportajele și anchetele sunt mari consumatoare de timp și resurse. Din acest motiv, te invităm să susții munca jurnaliștilor printr-o donație. Aici găsești mai multe opțiuni prin care poți contribui la dezvoltarea altor materiale similare: libertatea.ro/sustine. Îți suntem recunoscători că ne citești și că ești alături de noi.