Evocăm uneori „familia umană”, cu gândul că „satul global” – sau „comunitatea internațională” sunt comparabile cu o familie obișnuită: mai apar conflicte, însă există destulă autoritate (paternă sau maternă) pentru ca supraviețuirea în interes comun să prevaleze.

Știm că în familiile obișnuite pot surveni crize acute, soldate prin divorț. Gândim și războaiele (calde, reci, comerciale sau ideologice) în acest mod: foștii soți – mai ales dacă au descendenți – revin ulterior la o formă sau alta de dialog. Ei au de prezervat o moștenire, așa cum tind să-și salveze memoria proprie, cu momentele sale luminoase. Dacă analogia familie mică/familie pan-umană ar funcționa până la capăt, confruntările militare, invaziile, războaiele civile, blocadele comerciale, boicotul punctual și sabotajul la scară mare ar fi fost dintotdeauna evitate. N-au fost și nici nu vor fi, pentru că logica egoistă a statelor naționale, concurența pentru hegemonie și alianțele sau blocurile sunt prea complexe pentru a se supune bunului simț rațional.

Chiar și atunci când liderii se abțin de la decizii cu potențial exploziv, ei sunt adesea purtați de valul iraționalității, care crește de jos în sus, incontrolabil. 

Diplomația multilaterală și cea bilaterală au fost inventate pentru a masca și edulcora agresivitatea lui homo sapiens. Deși orgoliul înfăptuirilor noastre ne-a făcut mai nou să atribuim erei geologice actuale numele pompos de Antropocen, rămânem făptura cu cea mai mare doză de violență intraspecifică. O știau și anticii, atunci când formulau dictonul „homo homini lupus” (omul este lup pentru om, n.red.).

Societățile umane continuă să opereze gregar, teritorial, cu puseuri de ferocitate tradusă politic prin revoluții, stări anarhice, ofensive belicoase contra altora. Pesimiștii sunt de aceea cei mai realiști, chiar dacă idealiștii (inspirați de umanismul moștenit din Renașterea europeană) ne prezintă abstractul tablou idilic al unei umanități care progresează moral, câștigă cu fiecare generație un plus de justiție socială și cultivă pacea, ca bine suprem. Civilizația cu care ne mândrim e la fel de vulnerabilă ca oricând.

Poate că tocmai acest sentiment angoasant i-a împins pe slujitorii științei spre robotică și biotehnologii: în fond, a-ți imagina un om perfect (care nu mai aproape deloc uman) înseamnă a pecetlui destinul umanității sub cea mai sumbră concluzie. 

Fie că înclinăm spre o viziune sau alta – în funcție de experiența, educația, temperamentul și contextul nostru imediat – noi, românii, trăim într-o situație neașteptat de pozitivă  (în comparație cu aceea din comunism și dictaturile de dreapta care l-au precedat). Una atât de spectaculoasă, încât ne-am trezit abulici.

Fără proiect de țară real. Fără liant social, în afara unei paradoxale nemulțumiri generalizate. Contrastul dintre situația României din 1989 și cea din 2021 (cu toate daunele pandemiei Covid-19) e atât de puternic, încât nu mai părem capabili de mobilizarea resurselor noastre umane, politice, economice și culturale în direcția unui scop colectiv clar precizat.

S-ar spune că suntem victimele unui succes istoric de etapă. Pe care nu ni-l putem atribui integral, întrucât el a fost mai mult stimulat de valul expansiunii occidentale post-comuniste decât de virtuțile noastre locale. Comparația deja posibilă cu fondatorii bogați ai UE ne paralizează, pentru că am fi vrut să fim la fel ca ei într-o generație și un salt de asemenea anvergură nu e posibil.

Va mai fi nevoie de cel puțin o generație pentru a deveni un stat membru UE nedeosebit de majoritatea celorlalte. 

Cei care am prins ambele regimuri politice – tirania și libertatea – suntem și cei care aruncă masochist în derizoriu uriașa evoluție înregistrată de România în ultimele trei decenii. Eu unul mă lupt cu această ispită, nu pentru că vreau să ocolesc un final existențial strivit de nevroza eșecului, ci pentru că înțeleg că nu puteam avansa mai rapid decât am făcut-o.

Simplul fapt că noua generație – care e cea a copiilor noștri – ne cere retrospectiv să fi realizat mai multe (în ordinea democrației și a capitalismului) îmi arată că decorul național creat de noi, cei mai „bătrâni”, a devenit subînțeles, banal, luat de-a gata: nu e această constatare în măsură să dovedească că am reușit în fond o performanță organică, desigur fragilă (căci deloc ireversibilă) dar și adevărată

Nu vom mai fi aici atunci când ei vor deveni părinții contestați de progenituri, însă am mai putea asista la felul în care urmașii noștri încep să gestioneze ce le-am lăsat, cu condiția ca latura obscură a psihismului uman să fie învinsă de vocația construcției, deci a moderației înțelepte, care refuză deopotrivă utopia și distrugerea de sine. Mingea – ca să folosesc o uzată metaforă sportivă – se află deja în terenul lor.  

Foto: Hepta

 
 

Urmărește-ne pe Google News