De ce nu moare Securitatea nici după 30 de ani de democrație

La noi, 15 decembrie a dat startul dezbaterilor despre evaluarea democrației la 30 de ani de la revoluția română. Ședința plenului reunit din Parlament a început cât se poate de prost, cu Teodor Meleșcanu la prezidiu, un personaj care a avut de câștigat în perioada ambelor sisteme, atât cel represiv, cât și cel democratic.

Oamenii vechiului sistem și sindromul Securității

Cu o carieră în diplomația de vârf în perioada comunistă, ajuns ministru de Externe la numai doi ani de la revoluție, Meleșcanu întrupează toate tezele istoricilor potrivit cărora pârghiile de putere din aparatul de stat au fost preluate, imediat după revoluție, de către oamenii vechiului sistem.  Am ratat ca societate lustrația, am ratat un proces veritabil de condamnare a vinovaților pentru martirii lui decembrie 1989, am ratat o desprindere sănătoasă de tacticile defunctei Securități.

In fapt, tragedia democrației noastre este că, deși au trecut 30 de ani, sindromul Securității încă ne mai bântuie și ne distruge încrederea unii în alții, sindrom pe care nu cred să-l mai trăiască o altă societate occidentalizată. Aceasta ar trebui să fie una dintre temele publice lămuritoare: cum se poate să fie încă prezent în spațiul public sindromul Securității la 30 de ani de la moartea sa oficială?

Recomandări

Campionii traseismului politic din listele pentru alegerile parlamentare. Partidele le favorizează eligibilitatea în detrimentul candidaților noi

Suntem o societate măcinată de conspirații, de suspiciuni și de procese de intenție, dovadă că apelativul “securist” este unul dintre cele mai des întâlnite cuvinte cu efect denigrator în vocabularul curent al românilor.

Și, probabil, fără corespondent într-o limbă de circulație internațională.

Deși generația anilor 90 este deja adultă, generație care poate nu a trăit o secundă în sistemul opresiv comunist, încă tragem după noi, ca de un cal mort, toate tacticile nocive ale vechiului sistem care distrug țesutul social al unei țări și relațiile de încredere dintre oameni.

Sindromul Securității, așa cum încă se manifestă el în societatea românească, ar trebui să devină obiect de studiu pentru sociologi și psihologie din întreaga lume.

Stafia care ne bântuie

Nu cred că există jurnalist ajuns la maturitate profesională, politician cu un anumit renume, intelectual public sau activist care să nu se fi confruntat, la un moment dat, cu această etichetă defăimătoare lipită, fără niciun fel de probă, de reputația lui.

Pentru orice succes profesional, pentru un gest sau observație care iese puțin din curentul de opinie al momentului, pentru o investigație cu impact, un partid nou înființat, un protest sau acțiune civică, stafia Securității, devenită, în imaginarul unora, motorul acțiunilor noastre, este narativul reflex care explică tot.

Recomandări

Hoție la Castelul Peleș. „POS-ul nu mai funcționează, se poate plăti doar cash”. Ce ar trebui să verifice Corpul de Control al Ministerului Culturii

Sigur că explicațiile rezidă în rănile trecutului nostru recent, totuși, de ce nu ne-am desprins la nivel de mentalitate de această conspirație tipică trecutului totalitar? Conspirație care la nivel perceptiv oferă un simbolism puternic instituțiilor de forță, fiind supraevaluate în mod fals atât la nivel de putere și influență. Pe scurt, conspirație care favorizează chiar serviciile secrete, nu actorii activi dintr-o democrație.

Deși avem cinci servicii secrete, finanțate din bani publice, nu există, la ora actuală, măcar un jurnalist român specializat pe acest domeniu, așa cum există în presa de afară. De unde reticența? Să fie oare teama de decrebilizare și de etichetări defăimătoare? Opacitatea excesivă a sistemului? Sigur că opacitatea este principiul pe care sunt construite aceste instituții publice, încă faptul că niciodată nu răsuflă public nicio neregulă din interiorul acestor structuri închise, este semn mai degrabă de o politică a secretizării excesive tipică țărilor în curs de democratizare.

Meteahna spațiului ex-sovietc vs nonsensul din America

M-am întrebat dacă nu cumva acest conspiraționism exagerat este nu cumva o meteahnă tipică spațiului ex-sovietic și i-am trimis câteva întrebări pe mail jurnalistului de investigații rus, Andrei Soldatov, care a publicat multe anchete incomode ce vizau generali KGB sau FSB și corupția structurilor de forțe de securitate  de la Kremlin.

Recomandări

Mama copilului de 3 ani mort în accidentul provocat intenționat de soțul ei a văzut în direct tragedia: „Tati, tati nu mai mâna maşina”

Ți-a spus vreodată cineva eticheta de ofițer sub acoperire, de unealtă a serviciilor secrete, în ciuda a ceea ce scrii?, a fost întrebarea mea.

“Da, absolut. Tot timpul există oameni care se întreabă pentru cine lucrăm noi de fapt, de ce nu suntem morți, dacă într-adevăr suntem jurnaliști onești de investigații, așa cum pretindem. Inclusiv că suntem în viață îi face pe unii suspicioși. Singurul mod să luptăm împotriva acestor teorii ale conspirației este să îi invităm să verifice dezvăluirile noastre, să discutăm despre materialele noastre de presă”, mi-a răspuns Andrei Soldatov.

În Statele Unite ale Americii, Israel sau Marea Britanie, o astfel de întrebare este un nonsens, din moment ce jurnaliștii care dezvăluie informații sensibile ce ating activitatea serviciilor secrete devin premianți Pulitzer  sau iau alte premii internaționale ( Tim Weiner, Joby Warrick, Ronen Bergman, Luke Harding).

Secretomania din jurul Serviciilor Secrete

O altă moștenire grea a Securității este că, la nivelul percepției publice, nu există convingerea că acele comisii de control din Parlament își iau treaba în serios și chiar controlează activitatea serviciilor secrete.

De altfel, suspiciunea că nu există un control civil adecvat al serviciilor secrete a apărut și în raportul MCV din acest an, al Comisiei Europene.

“Comisia nu poate decât să reafirme faptul că obiectivul urmărit ar trebui să fie asigurarea unui cadru în baza căruia serviciile de informații să fie supuse unui control democratic adecvat, infracțiunile să poată fi investigate și sancționate în mod eficace, cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale, iar cetățenii să poată avea încredere în independența sistemului judiciar”.

raportul MCV

În timp ce la noi, rapoartele de activitate ale SRI nu s-au mai făcut publice de ani de zile ( ultimul raport de activitate publicat pe site-ul SRI este din anul 2014, restul de rapoarte nu au fost votate pentru desecretizare de către parlamentari), la câteva click-uri distanța, poți vedea ce înseamnă democrația americană, cu audieri uluitoare transmise în direct din House Intelligence Committee.

Nu am înțeles nici până acum de ce audierile directorilor SRI sau a ofițerilor cu rang înalt din Parlament au fost secrete, pe tema colaborării DNA și SRI, când subiectul – lupta împotriva corupției- a fost vital în ceea ce privește interesul public. 

Securitatea, un pol de putere în stat

Tot stafia Securității ne oprește, probabil, să facem presiune publică pentru a fi modificate legile ce vizează securitatea națională și care nu au mai fost modificate din anii 90. Cum putem vorbi despre democrație, când legislația pentru acele structuri ale statului care au produs rău românilor să nu fi fost modernizată sau adusă la exigențele secolului XXI?

“Este nevoie de o nouă legislație pentru a îmbunătăți procesul de democratizare. Se poate ca liderii politici să amâne acest proces din diverse motive: consideră că nu este important prin comparație cu alte teme sau, mai rău, nu doresc să supere angajații agenției de intelligence care preferă starea de lucruri așa cum o știu. Au trecut mai mult de 25 de ani de la moartea Securității, dar se poate ca politicienii să mai aibă emoții legate de agenție. Este mai probabil ca reforma să se întâmple când cadrele din serviciu realizează că un control eficient poate fi în beneficiul lor, pentru că astfel le va crește legitimitatea”, explica Peter Gill, expert în problematica intelligence, într-un interviu în Vice.

Vorbim despre o țară în care mandatele directorilor serviciilor secrete nu au limită de timp, șeful SPP, Lucian Pahonțu, este de 12 ani în funcție, George Maior a condus SRI timp de 9 ani, iar exemplele pot continua.

Lipsa unei legislații clare face ca instituția administrației  prezidențiale să devină un adevăr pol de putere în stat, din cauza faptului că, potrivit legiilor în vigoare, capul șefilor din serviciile secrete și al ofițerilor de rang înalt stă în pixul președintelui. Dependența totală de președinte, atât la avansări, cât și la retrageri, transformă sau pot transforma cadrele militare în personaje obediente, la cheremul politic al președintelui, fără să existe un mecanism de check&balance pentru a împiedica posibile excese prezidențiale.

După 1989, România nu a mai dat niciun președinte dictator, dar asupra serviciilor secrete planează încă suspiciunea că fac jocuri politice la comanda celor care dețin puterea la acel moment.

“Până obții gradul de general, îți poți face meseria departe de influențele politice, nu același lucru se întâmplă după ce ai ajuns general. Atunci apare slugărnicia față de președinte de dragul avansărilor”, mi-a explicat un cadru militar sub anonimat, care a asigurat protecția unui fost președinte.

Trei priorități sunt esențiale, dacă luna decembrie devine luna evaluarilor democrației românești din perspectiva desprinderii de trecutul totalitarist: legislație nouă în acord cu standardele UE, control civil puternic și îngroparea sindromului Securității.

La 30 de ani de la moartea Securității, nimeni nu ar mai trebui să dacă victima conspirațiilor, proceselor de intenție sau campaniilor de denigrare, fără niciun fel de probă, așa cum se întâmpla în trecut.

Urmărește-ne pe Google News