ComenteazăLa noi, 15 decembrie a dat startul dezbaterilor despre evaluarea democrației la 30 de ani de la revoluția română. Ședința plenului reunit din Parlament a început cât se poate de prost, cu Teodor Meleșcanu la prezidiu, un personaj care a avut de câștigat în perioada ambelor sisteme, atât cel represiv, cât și cel democratic.
Oamenii
vechiului sistem și sindromul Securității
Cu
o carieră în diplomația de vârf în perioada comunistă, ajuns ministru de
Externe la numai doi ani de la revoluție, Meleșcanu întrupează toate tezele istoricilor
potrivit cărora pârghiile de putere din aparatul de stat au fost preluate,
imediat după revoluție, de către oamenii vechiului sistem. Am ratat ca societate lustrația, am ratat un
proces veritabil de condamnare a vinovaților pentru martirii lui decembrie
1989, am ratat o desprindere sănătoasă de tacticile defunctei Securități.
In
fapt, tragedia democrației noastre este că, deși au trecut 30 de ani, sindromul
Securității încă ne mai bântuie și ne distruge încrederea unii în alții,
sindrom pe care nu cred să-l mai trăiască o altă societate occidentalizată. Aceasta
ar trebui să fie una dintre temele publice lămuritoare: cum se poate să fie
încă prezent în spațiul public sindromul Securității la 30 de ani de la moartea
sa oficială?
Suntem o societate măcinată de conspirații, de suspiciuni și de procese de intenție, dovadă că apelativul “securist” este unul dintre cele mai des întâlnite cuvinte cu efect denigrator în vocabularul curent al românilor.
Și, probabil, fără corespondent într-o limbă de circulație internațională.
Deși
generația anilor 90 este deja adultă, generație care poate nu a trăit o secundă
în sistemul opresiv comunist, încă tragem după noi, ca de un cal mort, toate
tacticile nocive ale vechiului sistem care distrug țesutul social al unei țări
și relațiile de încredere dintre oameni.
Sindromul
Securității, așa cum încă se manifestă el în societatea românească, ar trebui
să devină obiect de studiu pentru sociologi și psihologie din întreaga lume.
Stafia
care ne bântuie
Nu
cred că există jurnalist ajuns la maturitate profesională, politician cu un
anumit renume, intelectual public sau activist care să nu se fi confruntat, la
un moment dat, cu această etichetă defăimătoare lipită, fără niciun fel de
probă, de reputația lui.
Pentru
orice succes profesional, pentru un gest sau observație care iese puțin din
curentul de opinie al momentului, pentru o investigație cu impact, un partid
nou înființat, un protest sau acțiune civică, stafia Securității, devenită, în
imaginarul unora, motorul acțiunilor noastre, este narativul reflex care explică
tot.
Sigur
că explicațiile rezidă în rănile trecutului nostru recent, totuși, de ce nu
ne-am desprins la nivel de mentalitate de această conspirație tipică trecutului
totalitar? Conspirație care la nivel perceptiv oferă un simbolism puternic
instituțiilor de forță, fiind supraevaluate în mod fals atât la nivel de putere
și influență. Pe scurt, conspirație care favorizează chiar serviciile secrete,
nu actorii activi dintr-o democrație.
Deși
avem cinci servicii secrete, finanțate din bani publice, nu există, la ora
actuală, măcar un jurnalist român specializat pe acest domeniu, așa cum există
în presa de afară. De unde reticența? Să fie oare teama de decrebilizare și de
etichetări defăimătoare? Opacitatea excesivă a sistemului? Sigur că opacitatea
este principiul pe care sunt construite aceste instituții publice, încă faptul
că niciodată nu răsuflă public nicio neregulă din interiorul acestor structuri
închise, este semn mai degrabă de o politică a secretizării excesive tipică
țărilor în curs de democratizare.
Meteahna
spațiului ex-sovietc vs nonsensul din America
M-am
întrebat dacă nu cumva acest conspiraționism exagerat este nu cumva o meteahnă
tipică spațiului ex-sovietic și i-am trimis câteva întrebări pe mail
jurnalistului de investigații rus, Andrei Soldatov, care a publicat multe
anchete incomode ce vizau generali KGB sau FSB și corupția structurilor de
forțe de securitate de la Kremlin.
Ți-a spus vreodată cineva eticheta de ofițer sub acoperire, de unealtă a serviciilor secrete, în ciuda a ceea ce scrii?, a fost întrebarea mea.
“Da, absolut. Tot timpul există oameni care se întreabă pentru cine lucrăm noi de fapt, de ce nu suntem morți, dacă într-adevăr suntem jurnaliști onești de investigații, așa cum pretindem. Inclusiv că suntem în viață îi face pe unii suspicioși. Singurul mod să luptăm împotriva acestor teorii ale conspirației este să îi invităm să verifice dezvăluirile noastre, să discutăm despre materialele noastre de presă”, mi-a răspuns Andrei Soldatov.
În
Statele Unite ale Americii, Israel sau Marea Britanie, o astfel de întrebare
este un nonsens, din moment ce jurnaliștii care dezvăluie informații sensibile
ce ating activitatea serviciilor secrete devin premianți Pulitzer sau iau alte premii internaționale ( Tim
Weiner, Joby Warrick, Ronen Bergman, Luke Harding).
Secretomania
din jurul Serviciilor Secrete
O
altă moștenire grea a Securității este că, la nivelul percepției publice, nu
există convingerea că acele comisii de control din Parlament își iau treaba în
serios și chiar controlează activitatea serviciilor secrete.
De
altfel, suspiciunea că nu există un control civil adecvat al serviciilor
secrete a apărut și în raportul MCV din acest an, al Comisiei Europene.
“Comisia nu poate decât să reafirme faptul că obiectivul urmărit ar trebui să fie asigurarea unui cadru în baza căruia serviciile de informații să fie supuse unui control democratic adecvat, infracțiunile să poată fi investigate și sancționate în mod eficace, cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale, iar cetățenii să poată avea încredere în independența sistemului judiciar”.
raportul MCV
În
timp ce la noi, rapoartele de activitate ale SRI nu s-au mai făcut publice de
ani de zile ( ultimul raport de activitate publicat pe site-ul SRI este din
anul 2014, restul de rapoarte nu au fost votate pentru desecretizare de către
parlamentari), la câteva click-uri distanța, poți vedea ce înseamnă democrația
americană, cu audieri uluitoare transmise în direct din House Intelligence
Committee.
Nu
am înțeles nici până acum de ce audierile directorilor SRI sau a ofițerilor cu
rang înalt din Parlament au fost secrete, pe tema colaborării DNA și SRI, când
subiectul – lupta împotriva corupției- a fost vital în ceea ce privește
interesul public.
Securitatea,
un pol de putere în stat
Tot
stafia Securității ne oprește, probabil, să facem presiune publică pentru a fi
modificate legile ce vizează securitatea națională și care nu au mai fost
modificate din anii 90. Cum putem vorbi despre democrație, când legislația
pentru acele structuri ale statului care au produs rău românilor să nu fi fost modernizată
sau adusă la exigențele secolului XXI?
“Este nevoie de o nouă legislație pentru a îmbunătăți procesul de democratizare. Se poate ca liderii politici să amâne acest proces din diverse motive: consideră că nu este important prin comparație cu alte teme sau, mai rău, nu doresc să supere angajații agenției de intelligence care preferă starea de lucruri așa cum o știu. Au trecut mai mult de 25 de ani de la moartea Securității, dar se poate ca politicienii să mai aibă emoții legate de agenție. Este mai probabil ca reforma să se întâmple când cadrele din serviciu realizează că un control eficient poate fi în beneficiul lor, pentru că astfel le va crește legitimitatea”, explica Peter Gill, expert în problematica intelligence, într-un interviu în Vice.
Vorbim
despre o țară în care mandatele directorilor serviciilor secrete nu au limită
de timp, șeful SPP, Lucian Pahonțu, este de 12 ani în funcție, George Maior a condus
SRI timp de 9 ani, iar exemplele pot continua.
Lipsa
unei legislații clare face ca instituția administrației prezidențiale să devină un adevăr pol de
putere în stat, din cauza faptului că, potrivit legiilor în vigoare, capul
șefilor din serviciile secrete și al ofițerilor de rang înalt stă în pixul
președintelui. Dependența totală de președinte, atât la avansări, cât și la
retrageri, transformă sau pot transforma cadrele militare în personaje
obediente, la cheremul politic al președintelui, fără să existe un mecanism de check&balance
pentru a împiedica posibile excese prezidențiale.
După
1989, România nu a mai dat niciun președinte dictator, dar asupra serviciilor
secrete planează încă suspiciunea că fac jocuri politice la comanda celor care
dețin puterea la acel moment.
“Până obții gradul de general, îți poți face meseria departe de influențele politice, nu același lucru se întâmplă după ce ai ajuns general. Atunci apare slugărnicia față de președinte de dragul avansărilor”, mi-a explicat un cadru militar sub anonimat, care a asigurat protecția unui fost președinte.
Trei
priorități sunt esențiale, dacă luna decembrie devine luna evaluarilor
democrației românești din perspectiva desprinderii de trecutul totalitarist:
legislație nouă în acord cu standardele UE, control civil puternic și îngroparea
sindromului Securității.
La
30 de ani de la moartea Securității, nimeni nu ar mai trebui să dacă victima
conspirațiilor, proceselor de intenție sau campaniilor de denigrare, fără
niciun fel de probă, așa cum se întâmpla în trecut.