ComenteazăZilele acestea am văzut protestele minerilor care se plângeau nu atât pentru salariile mizere pe care le primesc cât pe faptul că nu-și primesc salariile la timp. Atât cereau: să li se dea salariul la timp.
Minerii din Valea Jiului – configurarea viitorului
Scriam pe pagina mea de Facebook privind o poză cum minerii protestează singuri în fața unui monument al minerului:
„Minerii protestează: nu-și primesc salariile. Au stat în mină în semn de protest – sub pământ. Nimic. Au ieșit la suprafață: protest. Nimic.
Prin 77, când au intrat în grevă, până și dictatorul a făcut o pauză de vacanță – a venit să le audă doleanțele. De teamă probabil. Nici atunci nimeni nu s-a solidarizat cu ei. Nimeni. Erau o forță.
Prin 90 se temeau toți de ei – erau încă o forță. Treptat însă… Au fost diabolizați (ostașii de hârtie au grijă), jefuiți (privatizați), folosiți și abandonați. De toate guvernele. La coșul de gunoi al istoriei.
Protestează și doar statuia îi mai ascultă și se mai solidarizează cu ei. O statuie de metal – un miner de metal. Ultimii oameni în fața minerului de metal. Istoria și „elita politică” au fost nemiloase cu ei.
Cam așa arată viitorul – pentru mulți. Aproape pentru toți. Dacă nu știm să ne solidarizăm între noi la necaz ne va veni la toți rândul: să fim striviți în singurătate”.
De ce atâta ură îndreptată împotriva minerilor?
După ce am scris postarea de solidaritate cu minerii am închis și am plecat să mă văd cu niște prieteni. Dimineața am deschis diavolul de Facebook și citesc comentarii. Rar vezi atâta ură și violență îndreptate asupra unor amărâți de mineri. De toate păcatele lumii se făceau vinovați acești damnați de sub pământ – „să moară” urlă violent ”băieții finuți” ai României.
Am pierdut minima trăsătură esențială umană: să compătimești pe cel căzut în necaz. Nu să ajuți – ar fi prea mult. Ci să te solidarizezi cu el. Este un gest minim al umanității noastre. A dispărut. Acest regim în care trăim ne-a învățat atât: Homo homini lupus est – Omul este lup pentru om. Anii 90 ne-au învățat un lucru: ca să fii om trebuie să devii canibal – să-l mănânci pe celălalt pentru a câștiga. Este apreciat doar cel ce-și mănâncă aproapele. Asta e și tema la care lucrez acum – cum am devenit Generația canibală într-o epocă canibală – despre noul umanism canibal.
M-am întrebat de unde atâta ură îndreptat asupra unor oameni năpăstuiți? De ce urâm minerii în așa hal?
Anii 90 – imaginea dușmanului total: între mineriadă și bancheriadă
Anii 90 au produs traume imense: de la marele război nu avem o epocă mai violentă. Anii 90 sunt cei mai violenți – o violență structurală care atinge aproape toată societatea, toate păturile sociale. Mulți perdanți puțini câștigători. Eu o numesc Epoca canibală. În anii 90 se construiesc eroi și antieroi noi. Alții decât cei din anii 60, 70, 80.
Imaginea eroului negativ – întruchiparea răului absolut – o capătă minerul. Tema tabu a „elitei” și clasei de mijloc. Dacă încalci tabuul „minerul diabolic” – atribuită universal întregului grup: ești terminat.
Este un tabu sacru: „clasele privilegiate” care domină mass-media au stabilit –„minerul este răul absolut” și așa trebuie să rămână. A te solidariza azi cu suferința acestui grup social este și mai damnabil – tot mainstreamul de o violență și intoleranță sistemică rar întâlnită nu iartă. E ca o molimă – te-ai atins de cel „necurat” devii ”„necurat”.
„Mainstreamul sacru” nu acceptă impurități – nuanțele sunt damnate. Cam în această zonă se află și săracul, pensionarul – categorii damnabile.
Eu am însă o nedumerire. De ce este ales Minerul ca „rău absolut” al anilor 90? Doar pentru mineriade?
Mai sunt câteva grupuri sociale, grupuri profesionale, care au ceva păcate mult mai grave decât ale minerilor. Da, o parte a minerilor – nu toți – au produs Mineriadele. Pentru asta există justiție: fiecare răspunde pentru greșelile făcute – păcatul unora nu se atribuie întregului grup profesional pe toată istoria. Dar mai avem și alte grupuri.
De exemplu Armata. Armata a produs la Revoluție morți destui. Armata însă se bucură de o încredere mare în rândul populației – românii au mare încredere în instituția Armată. Pe locul doi cred. De ce?
Alt exemplu: casta bancherilor. Anii 90 sunt anii marilor falimente și catastrofe financiare. Bancherii au fost casta care au produs catastrofe care au afectat viețile a milioane de români – de o violență și cu urmări de proporții greu de estimat. Violența care vine din aceasta zonă este imensă. Bancheriada a produs o violență de proporții mult mai mari. Această violență nu s-a micșorat ci s-a amplificat și sofisticat. Casta bancherilor însă este una aproape „sacralizată” de mainstreamul mediatic și „noua elită parvenită”. De ce?
Întrebarea mea este simplă: de unde această diferență de percepție? De ce din cele trei grupuri care au produs violență în perioada anilor 90 un grup este damnat și condamnat la dispariție, iar alte două sunt privilegiate? În ce constă acest secret?
Dacă am fi fost corecți ar fi trebuit să punem pe aceeași linie Minerii, Armata, Bancherii, nu? Pe mineri îi distrugem radical, îi diabolizăm pentru eternitate pe toți de-a valma, fără minimă reținere la nuanțe. Armata însă nu. Bancherilor le ridicăm statuie – sunt noii „mari preoți” ai cultului actual.
Deci secretul nu se ascunde în adevăr, ci în cu totul alte lucruri. Adică nu adevărul ne interesează, ci poate cu totul altceva. De ce urâm minerii și iubim bancherii dacă ambii au produs violență în anii 90?
De ce urâm minerii? Poate vina nu e în mineri. Poate vina e în noi?
De ce uităm protestele minerilor din 1977, în plin regim comunist și ceaușist? Cine a mai avut curajul să protesteze organizat și demn atunci? De ce se tace asurzitor despre 1977? Ne este rușine că nu ne-am solidarizat cu ei atunci? Unde era elita intelectuală? Ah, „rezista prin cultură” comod și oportun. Ne este rușine de lașitatea noastră și îi scoatem din toate manualele de istorie anticomunistă pentru că nu ne iese povestea, noua narațiune ideologică?
Amicul Arthur Suciu îmi amintește: „În 1977, cu ani înainte de venirea repetată și în masă a minerilor la București, un miner, Dumitru Blaj, a plecat la București singur pentru a semna protestul lui Paul Goma – un scriitor, un intelectual. Acțiunea lui l-a costat scump, normal. În același an, minerii l-au înfruntat pe Ceaușescu. Deci, există și alte lucruri pe care le putem spune despre mineri în afară de mineriade. Istoria e mai complexă și mai lungă.”
Câți intelectuali au avut acest curaj? Păi cum să nu-i urăști? Ne amintește prea mult de lașitatea noastră…
De ce trebuie să pedepsim o pătură socială, o întreagă breaslă pentru ororile unora de la Mineriade? E total incorect și nedrept. Fiecare să răspundă pentru actele sale – nu răspund toți pentru abuzurile unora. Așa funcționează justiția. Să nu uităm: ei fiind la rândul lor supuși unei manipulări și violențe teribile. Dovadă că au cam dispărut.
Sau poate e și mai grav: noii elite parvenite îi este rușine de originile ei? Pentru că nu are „origini aristocrate” cum își imaginează ci altceva stă la baza „averii cumulate” și a „capitalului simbolic” adunat? Poate că această ură este o ură a negării propriei sale origini. Este lunga tradiție a parvenitismului. Nu suntem primii și nici ultimii.
Sau poate că prin ură și inventarea „țapului ispășitor” „elita parvenită” își ascunde „originile tenebroase” ale capitalului acumulat în anii 90? Orice mic protest în această direcție trezește mici coșmaruri pentru că ne amintește de „originile averilor” făcute în anii 90: faimoasele privatizări.
Sau poate că odată cu căderea intelighenției și clasei de mijloc din poziția privilegiată pe care o aveau, acum orice muncitor, țăran, miner, pensionar le trezește fobie tocmai pentru că le amintește și le configurează un posibil viitor? Poate că ura care vine din teama de a ajunge ca cei care le amintește ce vor deveni și ei? E o teamă teribilă de a ajunge fără acces la resurse de supraviețuire.
De ce urăm minerii? Pentru că urâm adevărul. Dacă am iubi adevărul imaginea ar arăta total altfel. Adevărul este o forță strașnică – noi însă preferăm să trăim în minciună. E mult mai comod.
De-a lungul istoriei omenirea s-a folosit de două tehnici politice: violența și ipocrizia. Există o luptă mai veche decât lupta dintre bine şi rău. E lupta dintre brutalitate şi ipocrizie. Ipocrizia a învins.
E atât de ușor și facil să urăști pe cel fără putere și să te închini umil celui cu putere. Asta face „elita noastră parvenită”.
Foto: Agerpres