ComenteazăEram, așadar, pentru prima dată, în Kézdiszentlélek/Sânzieni, un sat la doar câțiva kilometri de Sfântu Gheorghe, Covasna. Sunt rudă, cumva, cu jumătate de sat, din partea străbunicii mele.
În seara de sâmbătă, păstrând obiceiul local, am ieșit la discotecă în sat, cu verișoarele și verii mei. Și, pentru că eram ne de-al locului, pentru că ceva deranja, la un moment dat, într-o încrucișare extrem de scurtă cu un alt grup, am primit un pumn în burtă. Nimic grav, nimic definitiv. Doar că rudele mele s-au activat și au luat acest atac drept un atac la întreaga familie. Nici nu puteam să-l identific pe agresor, nici nu voiam, neapărat. Nu pățisem nimic.
Doar că Istvan, cel mai mare dintre noi, avea o altă părere. Așa că i-a adunat pe toți posibilii suspecți în spatele discotecii și i-a pus să dea mâna cu mine. Erau vreo zece puști, de-aceeași vârstă cu mine, niciunul fioros, niciunul războinic.
O pildă cu mâini întinse
Am dat mâna cu toți, neînțelegând care-i rostul acestei desfășurări de forțe. Cu toți, mai puțin cu unul, care a refuzat să-mi întindă mâna. Deși știa ce-l așteaptă. Eu tot n-am putut, nici atunci, să-l identific drept agresorul care mi-a dat un pumn în burtă, dar Istvan a considerat asta drept o probă suficientă. Și m-a trimis înăuntru, să mai ascult niște AC/DC, în timp ce el face dreptate.
Era, cred și acum, o neînțelegere. Era o chestie pe care noi, în regat, o rezolvam simplu, cu niște scuze, bla-bla-bla. Dar puștiul ăla n-a vrut. A avut, ca să zic așa, „tăria opiniunilor” lui. Și și-a luat-o.
Povestesc asta de câte ori am ocazia. Poate că am mai și scris-o, pe undeva, cândva. Deși nu este prinsă în „Cercul Mincinoșilor”, a lui Jean-Claude Carriere, printre pildele esențiale ale omenirii, este o pildă.
O pildă pe care am să o pun în relație cu alte informații de care cei mai mulți dintre noi au nevoie pentru a înțelege gesturile și răbufnirile Anei Maria Popescu.
Cum se salută în scrimă
Am să spun, în treacăt, că scrima este un sport extrem de puțin cunoscut, extrem de puțin prizat și, deși este spectaculos în fotografii, este greu de urmărit live. La fața locului sau în transmisii TV.
Până când noi ne facem cafeaua, cu gândul de a urmări reprezentanții scrimei românești la Olimpiadă, e foarte posibil ca aceștia să-și fi terminat parcursul. Atât de de rapid se întâmplă tot. N-ai la dispoziție 90 de minute, plus prelungiri, plus lovituri de la 11 metri ca să te impui. Totul se desfășoară în mult mai puțin timp.
În mult mai puțin timp decât o probă de ciclism, chiar. Este un sport de reacție rapidă, un sport de contact, un sport care te forțează să gândești de câteva ori mai repede decât orice birocrat.
Și mai este un sport care are incluse din start, în regulamentele sale, anumite reguli de fair-play, de respect reciproc, pe care alte sporturi nu le au. Dar nici în scrimă acestea nu sunt obligatorii, dacă din partea cealaltă nu vine, arhimedic, un respect egal, de sens contrar.
În plus, scrima nu este un sport blând, îngăduitor. Nici pe departe.
În scrimă, înaintea oricărui asalt și după finalizarea sa, sportivii execută un salut (același la floretă și spadă), neapărat cu fața descoperită. Ei ridică arma înspre cer, o aduc cu garda în dreptul buzelor și, apoi, o îndreaptă spre pământ.
Deși în literatura recentă de specialitate nu mai există această explicație a salutului, unii antrenori încă o perpetuează din elev-în elev. „Pe Dumnezeu din cer (arma dusă sus) îți jur (arma în dreptul gurii) că te voi băga în pământ (arma dusă înspre podea)”.
Saluți așa la început, saluți la fel și la final, după care dai mâna cu adversarul. Dacă dai mâna cu adversarul. Căci, deși așa ar fi frumos, fair-play, nu toți scrimerii mai și dau mâna cu adversarul la finalul asaltului, mai ales atunci când simt că au fost furați. De obicei nu sunt, dar când sunt, se întâmplă să nu dea mâna cu adversarul.
Ministrul Novak, un adversar nepriceput
Și, cumva, fără să-i ceară nimeni, ministrul Novak a reușit ceea ce sportivi mult mai titrați nu făcuseră: să se poziționeze drept adversar nepriceput al uneia celei mai mari campioane a scrimei românești.
Culmea, scrima românească nu este un sport cu tradiție olimpică dobândită în perioada comunistă. Între Ionel Drâmbă, 1968, și Laura Badea, 1996, au trecut decenii pentru un aur individual. Sau chiar pe echipe. Și apoi au venit Covaliu și echipa feminină de spadă. Plus multe medalii de argint și de bronz.
În mod ciudat, nu doar pe planșa de la Tokyo, Ana Maria a fost singură.
Cea mai penibilă apărare a ministrului Novak a fost că, atunci când a zis că nici cu 5 milioane de lei în plus la bugetul scrimei, Ana Maria n-ar fi câștigat medalia de aur, un ziarist a scris că ministrul e scuzabil pentru că nu stăpânește limba română. Dacă n-o stăpânește, deși ar trebui să o facă, pentru că este ministru în, totuși, România, atunci n-ar trebui să se exprime.
Declarația lui Novak, cea despre cum Ana Maria oricum nu câștiga aurul, a fost genul de mișcare pe planșă pentru care un scrimer nu doar că nu te mai salută, dar nici nu-și mai ridică masca de pe față, ca să-ți suporte ochii lăcrimos-electorali.
Nu justific gestul Anei Maria Popescu de a nu achiesa la salutul unui sportiv devenit politruc. Nu că nu-l justific, dar îl aplaud și-l încurajez.
A întinde mâna unor oameni care ne-au jignit și ne jignesc în continuare, tratându-ne drept inferiori din cauza unor poziții pe care le ocupă vremelnic, nu este o dovadă de sportivitate, de fair-play, ci doar dovada lașității și cedării noastre. Ultimele lucruri de care avem nevoie acum.