Decorat cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare, președintele Zelenski rămâne reperul moral al lumii occidentale. Bilanțul unui an de război al Rusiei contra Ucrainei

Domnul Zelenski a început microturneul său la Londra, unde a fost primit de premierul Rishi Sunak, apoi de regele Charles al III-lea și ulterior de plenul parlamentului, sub arcadele din Westminster Hall (loc unde aleșii britanici n-au mai salutat un șef de stat din 2012). Comunicarea politică a vizitei a fost din nou bazată pe mesaje simbolice limpezi și puternice, iar declarația comună UK-Ucraina e pragmatic ambițioasă, deschizând și pista livrării de avioane de luptă către statul agresat de hoardele putiniste. Fiecare gest al vizitei liderului de la Kiev în Marea Britanie –  inclusiv casca de pilot ucrainean, cu inscripția „Avem libertate, dați-ne aripi”, care a fost dăruită șefului Camerei Comunelor – și-a atins ținta. 

Marea Britanie își va fi meritat renumele „Perfidul Albion” în secolele trecute, când ținea artificial în viață Imperiul Otoman, însă ea a fost clar de partea binelui în ambele războaie mondiale, urmate de Războiul Rece. Patria democrației liberale nu și-a dezmințit curajul clarvăzător nici măcar când Europa de la începutul anilor 40 era ocupată de Hitler, care se pregătea s-o împartă cu Stalin, sperând că SUA nu se vor implica în conflict. Margaret Thatcher și Ronald Reagan, de mână cu Ioan Paul al II-lea, au fost figurile care au îngropat URSS.

Mult înainte de cazul Litvinenko, Marea Britanie a fost complet sceptică față de Putin și intențiile sale. Iar acum face din nou echipă cu SUA și Polonia, înțelegând că victoria Ucrainei ar fi adevărata concluzie a celui de-al Doilea Război Mondial: o victorie a libertății și democrației împotriva Rusiei, care – prin acțiunile sale criminale – moștenește de la URSS sumbrul statut de „imperiu al răului”. 

Dl Zelenski are mai mult de lucru la nivelul Europei continentale. El s-a întâlnit în capitala franceză cu președintele Emmanuel Macron și cu cancelarul Olaf Scholz (invitat la Palatul Elysée, spre nemulțumirea premierei  Giorgia Meloni…), după care s-a adresat Parlamentului European, la Bruxelles, unde a conferit și cu Ursula von der Leyen. Dincoace de Canalul Mânecii, inerția conlucrării dintre Vest și Rusia, peste capul esticilor eliberați de comunism, continuă să opună tot soiul de piedici obligației etice și strategice de a contribui cu toate forțele la victoria Ucrainei. 

Formal, susținerea e asumată și repetată, într-un climat poate prea euforic pentru a fi întru totul credibil. Pe fond, lucrurile trenează, dar merg finalmente spre o schimbare de paradigmă.

Vedem că pretextul temerii față de riscul „escaladării” conflictului (dacă Ucraina primește și mai multe arme occidentale) lasă treptat loc unei asistențe militare sporite, pentru că fiecare cancelarie majoră pricepe deja consecințele unei eventuale victorii rusești. Exact despre acest aspect a vorbit dl Zelenski în deplasarea lui recentă: dacă Ucraina e mutilată teritorial și dacă Putin rămâne la putere, radicalii din jurul dictatorului îl vor împinge spre noi aventuri militare, cu alte victime potențiale în meniul „imperial” pregătit la Kremlin. 

Tot de la Bruxelles, dl Zelenski a denunțat planul rusesc de agresiune împotriva vecinilor moldoveni, pe care serviciile secrete ucrainene l-au interceptat, în probabilă cooperare cu americanii. Nu se putea alege un moment de mai mare vizibilitate – cu toți liderii UE de față – pentru a sublinia destinul european comun al Ucrainei și Republicii Moldova și caracterul indivizibil al securității democratice la nivelul întregului continent. Insațiabila sete de cucerire afișată la Moscova nu trebuie subestimată doar pentru că Putin nu și-a atins obiectivele declarate, nici după un an de lupte crâncene pe solul însângerat al Ucrainei. 

Dacă suntem lucizi, responsabili și inteligenți, trebuie – și de la București – să accelerăm implementarea Inițiativei Celor Trei Mări și a proiectului Via Carphatia, singurele capabile să consolideze flancul estic al NATO în fața cronicei amenințări rusești, care nu se va stinge nici prea curând, nici de la sine.

Se cuvine ca aceeași logică a stringenței strategice să piloteze și planurile de dezvoltare a infrastructurii portului Constanța, dată fiind poziția sa crucială în arhitectura de apărare a lumii libere. 

Cu un deceniu în urmă, toate aceste teme se aflau deja pe agenda diplomatică a Bucureștiului, numai că (aproape) nimeni dintre aliații noștri nu se grăbea să vadă în respectivele avertismente o profeție geopolitică: ni se spunea, politicos, că avem tendința de a exagera niște pericole probabile, dar nicidecum iminente. Realitatea finalmente dezlănțuită a revizionismului postsovietic ne-a dat, din păcate, dreptate. 

Foto: Hepta

Urmărește-ne pe Google News