Bari Weiss, editor și columnist, demisionează de la The New York Times și ne amintește într-o scrisoare de care aveam mare nevoie că ”adevărul e un proces de căutare colectivă”, nu dogma unor iluminați care ne vor lămuri mai apoi pe toți ceilalți cum stă treaba.
Citind câtă nesiguranță și suferință aduce valul de comentarii de ură chiar și în redacții mult mai puternice și inevitabil mai bune decât cele cu care suntem noi obișnuiți, la dimensiunile României, sunt recunoscător profesiei mele de jurnalist sportiv.
Cu mult înainte de Facebook sau de Twitter, tribuna cu gradenele tocite m-a învățat să rezist mulțimii și să scriu întotdeauna ce mă taie capul.
Reproșurile, ironiile și, nu rareori, îmbrâncelile venite din partea suporterilor, ne-au călit. Am intrat în meseria de jurnaliști pregătiți să rezistăm opiniei publicului, fără să vrem să plăcem nimănui, căci vedetele erau Liță, Dudu, Balaci, Hagi, Lavinia Miloșovici sau Laura Badea, nu noi, cronicarii.
E o lecție pe care n-am uitat-o niciodată și pentru care mulțumesc destinului și oamenilor alături de care am crescut profesional, fie ei în redacții, în vestiare sau pe stadioane și în săli.
Ne-am antrenat cu cei mai polemici și hâtri dintre spectatori, cu maeștrii repliciilor și am învățat să prețuim diferența de opinie.
Cine a trăit pe viu, între zeci de mii de oameni cu care împărțeai fizic aerul și scaunul, sentimentul că treaba ta e să relatezi ce vezi, în ciuda partizanatului tribunei, partizanat care hrănește frumusețea sportului, nu se va prăbuși psihic sub ”frica furtunii digitale”. Și va trece peste ”veninul online”, așa cum descrie jurnalista de la The New York Times sentimentul pe care îl are în fața reacțiilor cititorilor sau ale colegilor.
De aceea nu cedăm niciodată comentariilor de pe net, nici acum, când am lărgit aria lucrurilor despre care scriem. Citim comentariile, le respectăm, când putem le răspundem. Deseori ne inspiră, alteori ne displac, dar ne vedem netulburați de treabă.
Căci adevărul e un proces de căutare colectivă.