Democrațiile cultivă autocritica și e normal ca acțiunile NATO să fie mustrate. Asta e diferența față de lumea lui Putin, unde criticii cad de la fereastră

Există mai multe tipuri de discurs critic la adresa modului în care Occidentul (în special NATO) gestionează criza din Ucraina. În primul rând, desigur, există un mesaj propagandistic livrat de Moscova prin instrumentele sale media și prin agenții de influență sau admiratorii asumați. Dar aceștia nu sunt singurii.

Cine critică NATO nu e, automat, un antioccidental

Apoi, există un discurs care vine dinspre cei care, chiar și în literatura de specialitate, sunt încă numiți „idioți utili” – persoane care promovează cu pasiune interesele și mesajele Kremlinului, fără să înțeleagă măcar că fac asta și că își afectează astfel propriile interese. 

Cred însă că a venit momentul să renunțăm la acest termen și să căutăm formule mai nuanțate, între altele și pentru că „idiot util” a devenit o etichetă utilizată tot mai facil în disputele ideologice dintre stânga și dreapta. 

Stânga îi acuză pe conservatori că sunt „idioții utili” ai lui Putin pentru că promovează agenda antiliberală a lui Aleksandr Dughin, în vreme ce dreapta îi acuză pe progresiști că sunt „idioți utili” pentru că propun o abordare mai puțin militaristă în relațiile internaționale. Deturnat de hârjonelile culturale occidentale, conceptul nu prea mai e util. 

Recomandări

Dosarul asasinatului de la Arad. Lipsurile care au dus la eliberarea suspecților și cine este marele absent din boxa arestaților

În sfârșit, există un important discurs critic la adresa NATO care nu vine nici de la propagandiști, nici de la „idioți utili”, ci de la analiști, jurnaliști, istorici etc. care sunt bine intenționați și care își fac treaba pe care Occidentul o așteaptă de la ei: să semnaleze erorile pe care le comit liderii și instituțiile care ne reprezintă, oferind astfel posibilitatea unei continue optimizări. 

Acesta este, în fond, așa cum voi explica, marele avantaj strategic pe care democrațiile liberale îl au în raport cu statele autoritare. 

Nevoia de polemică

Desigur, liniile ideologice își fac simțită prezența și în această polemică necesară. 

1. Vocile de dreapta vor critica abordarea prea împăciuitoristă a liderilor occidentali, lipsa unei atitudini mai dure la adresa unui regim care anexează teritorii și își elimină oponenții. 
2. Vocile de stânga vor fi la fel de nemulțumite, dar din motive contrare, acuzând Occidentul că demonizează Rusia și generează o atmosferă războinică. Deși văd lucrurile total diferit, ambele tabere sunt esențialmente critice și sugerează cumva că Occidentul e în criză de soluții, de intelligence, de proiecte. 

Această atitudine nu e nouă: Oswald Spengler a terminat de scris „Declinul Occidentului” în 1914. De la el până azi, criza valorilor occidentale e anunțată în fiecare an de o sumedenie de autori; Occidentul urma să se prăbușească ba în fața fascismului, ba în fața comunismului – iar mai nou, în fața provocării chineze. 

Recomandări

Trei măsuri arbitrare ale regimului comunist au cauzat catastrofa de la Certej. Un munte de nămol și cianură a îngropat de vii 89 de oameni

Cu toate astea, deși chiar occidentalii sunt cei care au lansat acest puternic discurs autocritic, fascismul și comunismul sunt cele care au dispărut, în vreme ce UE și NATO sunt mai puternice și mai prospere ca niciodată. 

Este util, din acest motiv, să distingem două niveluri ale discursului critic pe care intelectualii occidentali îl practică la adresa propriilor instituții (NATO, UE): un nivel fecund, aplicat și altul mai degrabă coroziv și manierist. 

Trăim un moment atât de bun încât aproape că nu-l conștientizăm

Nivelul fecund asigură esențiala funcție de autoreglare prin critică la care numai democrațiile au acces. Pe de altă parte, cel manierist falsifică realitatea, anunțând o criză care nu există, o prăbușire care nu va avea loc și echivalând moral, într-o totală ruptură de realitate, acțiunile Rusiei cu cele ale Occidentului. 

Această modă intelectuală ne face să disprețuim un moment care, la scară istorică, este de o uluitoare libertate, prosperitate și siguranță pentru occidentali (folosesc termenul de „occidental” în raport cu valorile politice, nu cu geografia – deci și România e inclusă în el).   

Eficiența de început a autocrațiilor și decăderea ulterioară

Recomandări

Șofer român de TIR blocat trei zile pe autostrada distrusă de inundațiile din Spania: „Nici în războiul din Iugoslavia nu am văzut așa ceva”

Statele autoritare pun accent pe acțiunea concentrată și rapidă: deciziile se iau într-un grup restrâns și sunt aplicate imediat, într-o atmosferă militarizată, îmbibată de „secrete de stat”. 

În teorie, acesta constituie un avantaj; în practică găsim aici, cu precizie de metronom, sâmburii unui dezastru. Motivul e evident: deciziile pe care le iau liderii autoritari pot fi uneori, mai ales la începutul carierei, când încă ascultă de sfătuitori, eficiente.

Totuși, pe măsură ce dictatorii îmbătrânesc și devin tot mai paranoici și aroganți, ei vor lua cu siguranță hotărâri catastrofale. Pe care nimeni nu le poate opri – pentru că niciun sistem de verificare și cenzură nu este permis, cum spuneam la început, în numele vitezei și al concentrării deciziei. 

Pe de altă parte, vulnerabilitatea sistemică a statelor autoritariste rezidă în respingerea criticii în evaluarea propriilor decizii. Oricât de prost e proiectul unui dictator, el va fi lăudat și protejat. 

Funcționând grație energiei psihotice degajate de utopii și planuri gonflate, dictaturile consideră că orice abordare critică lezează mărețul plan final, sădind neîncrederea și „defetismul” în sufletul celor care trebuie controlați prin ideologie. 

Din acest motiv, autoritarismele sunt precum un avion care își distruge deliberat sistemul de autoajustare, mințind până la capăt că se află pe o traiectorie optimă – până când se strivește de un munte. 

Liderul salvator versus liderii procedurali

Democrațiile liberale funcționează pe dos la ambele capitole. Ele renunță (măcar parțial) la imperativul deciziei concentrate și rapide. 

Democrațiile lasă loc separației puterilor și unui mecanism care se asigură că o decizie e plimbată prin mai multe filtre, astfel încât erorile majore să fie detectate și blocate. Multe din reproșurile recente la adresa democrațiilor liberale, Uniunii Europene și NATO au mers în această direcție (adesea încurajate de propaganda regimurilor autoritare): 

• hotărârile se adoptă prea lent
• se vorbește prea mult
• e prea multă birocrație (cu un accent special pe „elita de la Bruxelles”) 

Mitul liderului energic și salvator pulsează încă și în Occident, punând în umbră uneori liderii instituționali, procedurali, care nu știu sau nu vor să fie „băieți teribili”. 

Dar acesta e un risc calculat, pe care Europa liberă și l-a asumat din 1945, când a devenit evident că orice Führer, orice Duce, orice Poglavnik, orice Conducător al Statului își conduce poporul la dezastru (pentru că, așa cum spunea Lord Acton, „puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut“). 

Democrațiile cultivă autocritica

Totuși, dacă prin limitarea și fragmentarea puterii statele democratice evită erorile, marele lor avantaj strategic în raport cu autoritarismele – motivul pentru care, pe termen lung, vor avea întotdeauna câștig de cauză în istorie – ține de cultivarea sistematică a criticii. 

Prin presă, prin rețele sociale, prin societatea civilă, statele democratice beneficiază de o atmosferă critică pe care o putem numi sistemică – și care asigură o capacitate de autoajustare admirabilă. Mustrarea funcționează.

Firește, politicienii nu se dau în vânt după asta și uneori acuzațiile la adresa lor pot fi neîntemeiate; dar, la sfârșitul zilei, mecanismul funcționează. Liderii înțeleg că astea sunt regulile jocului, că nu se pot smiocăi și victimiza, că pot să piardă puterea de la un singur articol de ziar, că trebuie să caute mereu să îmbrățișeze critica și să își optimizeze repertoriul. Și o fac, chiar dacă în adâncul sufletului se simt nedreptățiți. Dacă nu o fac, sunt eliminați din viața publică.

Mustrarea occidentalilor la adresa Occidentului în cazul Ucrainei    

Să luam ca exemplu modul în care media, analiștii de politică externă, istoricii etc. s-au raportat la acțiunile diplomației occidentale în cazul noii crize din Ucraina. Tonul a fost constant critic – pentru că asta e misiunea experților și a jurnaliștilor, să vadă vulnerabilitățile și să le semnaleze. 

Liderilor europeni li s-a reproșat, de exemplu, că nu mai sunt suficient de „golani” pentru a ține piept lui Putin și Lavrov, pentru a le da replica pe măsură, pentru a le zice vreo două, de la obraz, fără farafastâcuri diplomatice. 

E o observație care merită notată, deși e ușor paradoxală: societățile democratice elimină ferm de la vârful sistemului (și bine fac!)  orice astfel de „golan” care încalcă regulile, împrăștie vulgarități și mitocănii, personalizează excesiv funcția. Și pe urmă ne plângem că nu avem „golani” în negocierile cu Putin? 

Le pretindem liderilor noștri să fie mielușei în interiorul țării, să îmbrățișeze orice critică, să respecte un cod de conduită strict – și pe urmă ne așteptăm să lupte ca niște lei în statul unde Navalnîi stă în închisoare pentru că nu a putut fi otrăvit? Ar fi un scenariu ideal, sigur, dar adevărul e că un Winston Churchill se formează mai greu în 1980 decât în 1880 (și chiar faptul că am avut la dispoziție în 1940 un Churchill, cu toate calitățile sale contradictorii și atipice, a fost oarecum un miracol).

Ei nu au fost timorați de Putin, doar au jucat o altă carte

Liderilor occidentali li s-a reproșat că au mers la Moscova și au acceptat înțepăturile lui Vladimir Putin fără să îi țină isonul, fără să îi dea replica pe măsură. În realitate, ar trebui lăudați pentru asta. 

Nu am nicio îndoială că vanitatea lor de politicieni și de oameni care vor intra în istorie i-a ispitit să se angajeze într-un duel verbal care putea fi pregătit din vreme și care putea fi câștigat (Putin nu e chiar un mare orator, să fim serioși). 

Dar știu la fel de bine că analizele pregătite de diplomați și servicii secrete le cereau liderilor europeni să îi cedeze scena lui Putin pentru a atinge obiectivele politice mai importante. 

E de criticat Occidentul că s-a alertat?

Li se mai reproșează liderilor occidentali că, dimpotrivă, au ridicat prea mult miza, că au lansat în mod repetat informații despre un atac iminent asupra Ucrainei. Din nou, mi se pare că ar trebui lăudați pentru asta. În contextul critic generat de Rusia, era cel mai corect și inteligent lucru pe care îl puteau face. 

Rusia e cea care a construit acest climat de incertitudine absolută. A adus în jurul Ucrainei cea mai mare aglomerație de trupe din ultimele decenii. A cerut statului ucrainean să renunțe la propriile aspirații de politică externă. Apoi a cerut NATO să se retragă pe vechiul aliniament al Războiului Rece. 

Rusia și-a dispus militarii în dispozitiv de atac. Ar fi total iresponsabil ca un serviciu de intelligence să nu tragă semnalul de alarmă în aceste condiții. Nu poți ignora realitatea din teren de dragul unor raționamente politice. Stalin a făcut asta în 1941 – calculând că ar fi fost absurd ca Hitler să atace URSS -, aruncând la gunoi zeci de informări care anunțau un iminent atac german (ba chiar interzicând să se mai discute despre asta). 

S-a întâmplat asta de multe ori în istorie. În 1973, Direcția de Informații Militare a Forțelor de Apărare Israeliene (AMAN) a făcut aceeași eroare în intuirea atacului egiptean de pe Canalul Suez, deși Mossad a tras semnalul de alarmă și deși dispunerea armatei lui Sadat (pentru „manevre”) era cunoscută. 

Putin a fost confruntat cu arma transparenței 

A blufat Putin? Chiar a vrut să atace? În continuare, numai el știe. Cert e că a inițiat un război hibrid, din care bluful și dezinformarea sunt parte integrantă. I-a răspuns Occidentul cu un bluf la bluf? Nu cred asta – cred că a ales pur și simplu calea transparenței (să spună exact ce știe); iar transparența e ultimul lucru pe care Kremlinul poate să îl gestioneze. 

Totuși, chiar și în scenariul în care Vestul a folosit propriul bluf ca răspuns la cel al Moscovei, soluția rămâne una defensivă în cadrul unui război hibrid declanșat de Rusia. Și asta dovedește că Vestul nu mai poate fi luat prin surprindere de strategiile complicate gândite la Kremlin. 

Ce pierdem

Discursul critic al Occidentului la adresa Occidentului (societate civilă versus instituții) e cel mai mare asset pe care democrațiile îl au în raport cu statele autoritare. E patrimoniul nostru. În plus, e și un triumf al inteligenței, pentru că întotdeauna spiritul critic surclasează elogiul și automulțumirea. 

Pe de altă parte, dacă îl exercităm din oficiu, ideologic, fără să ne mai uităm la realitate, riscăm să trăim într-un univers paralel. Unul în care un stat care apelează constant la război și la amenințarea cu războiul e echivalat moral cu o alianță defensivă. 

Univers paralel e cel în care un politician agresiv e admirat pentru „viclenia” sa, în vreme ce liderii orientați spre soluții diplomatice sunt blamați pentru pentru că sunt politicoși. 

Unul în care suntem cronic nemulțumiți de o societate liberă și sigură pe care, de fapt, niciunul dintre noi nu am părăsi-o vreodată pentru a ne muta în ținutul în care disidenții cad mereu de la fereastră. 

O precizare la despărțire

Autorul acestui articol, Ovidiu Raețchi, fost deputat PNL, a fost recent numit de premierul Nicolae Ciucă în funcția de președinte al Centrului Euro-Atlantic pentru Reziliență. Cum poziția este una guvernamentală, ziarul și autorul, de comun acord, au decis să întrerupă rubrica sa din Libertatea. Un contributor regulat într-un ziar, instituție de presă care servește societatea, nu statul, nu poate ocupa în același timp și o poziție statală, conform unei separări general acceptate în democrații. În cazul unor evenimente majore, publicul va putea citi aici opinia lui Ovidiu Raețchi, dar ca invitat special, nu ca rubricant, cu precizarea noii sale funcții.

Urmărește-ne pe Google News