ComenteazăLa jurnalism se pricepe oricine, pentru că oricine poate să scrie. Și, de când oricine poate să publice, priceperea este cu atât mai răspândită și cu atât mai evidentă.
Democratizarea informației, precedată de democratizarea publicării, au dus, în ultimele două decenii, la transformarea jurnalismului într-o îndeletnicire aproape casnică și, în orice caz, extrem de accesibilă. Așa stau lucrurile și nu are rost să ne plângem de asta acum, când, oricum, e prea târziu.
Dar dacă oricine se pricepe la jurnalism, nu orice jurnalist are dreptul să scrie despre orice. „[…] deși există libertate de opinie, ar trebui să vă rezumați la domenii pe care le cunoașteți”.
Ceea ce, cu adevărat, ar cam trebui să facem, la naiba. Prea mult părerism, prea multă necunoaștere în textele noastre, prea puțin respect față de adevăratele valori. În definitiv, tind să cred că jurnaliștii ar trebui să scrie doar despre jurnalism și despre jurnaliști, căci doar la asta se pricep. Atât e de simplu. Un imens Ouroboros, mușcându-ne unii pe alții de coadă, într-un cerc inițiatic, până la a ne devora complet, dar aici, în incintă, fără să deranjăm împrejur.
Jurnaliștii sunt buni, sunt simpatici, atâta vreme cât își văd lungul nasului. „Nu deranjați!”, asta trebuie să vadă orice om care publică în vreo publicație în fața ochilor, atunci când se așază în fața calculatorului.
Dar.
Trăim într-o lume imperfectă, în care până și regulile nescrise mai sunt încălcate din când în când.
De exemplu, dacă Tolo, Neag și Luțac și-ar fi pus problema că nu sunt chimiști și, în baza acestei constatări de bun-simț, ar fi refuzat din capul locului să scrie despre dezinfectanții diluați din spitalele românești, cel mai premiat film românesc al ultimilor doi ani nici măcar n-ar mai fi existat.
Dacă Woodward și Bernstein ar fi considerat că, nefiind membri ai administrației Nixon, nu au dreptul să scrie despre respectiva administrație și acțiunile sale nedemocratice, Richard Nixon n-ar mai fi fost primul președinte american care demisionează din cauza dezvăluirilor din presă.
Atunci când Gazeta Sporturilor începuse să deranjeze major afacerile ilegale din lumea fotbalului, Mitică Dragomir apărea la televizor tunând: „Despre fotbal trebuie să vorbească doar oamenii de fotbal”. Pentru că doar ei, oamenii de fotbal, se pricepeau și înțelegeau.
Am mai scris și am să mai scriu despre pretenția membrilor unor cercuri închise ca doar ei să comenteze ceea ce se întâmplă în cercul lor strâmt, unde norocul îi petrece. Ea este justificată doar atunci când vorbim doar despre cercuri realmente închise, care nu trăiesc din expunerea la public și din finanțări publice.
Nu voi scrie despre ceea ce se întâmplă într-un club de swingeri, de exemplu, decât dacă un astfel de club ar fi finanțat de către Ministerul Muncii, în cadrul unui proiect de stimulare a natalității.
În minunata lume nouă avem toate drepturile posibile, mai puțin pe acela de a nu ne pricepe. Cum se ridică o problemă într-o zonă protejată, cum ni se spune să tăcem naibii din gură, că nu ne pricepem. În această nouă Renaștere în care trăim, plină de oameni universali, pricepuți la absolut orice, există și limite ale priceperii, iar ele le sunt aplicate, în general, celor pe alături cu drumul, cu trendul, cu tendința. Nu este, Doamne ferește, cenzură. Nici pe departe. E vorba despre competențe și skills-uri. Nu le ai, nu te bagi.
Arta este, prin natura ei, subiectivă. Subiectiv este creatorul și subiectiv este receptorul. A polemiza pe marginea artei, dacă nu din asta trăiești, este absurd. Ar fi perfect dacă și nouă, muritorilor de rând, ni s-ar permite să ne dăm cu părerea, din când în când, fără a ni se da superior peste bot. Mai ales când plătim. Dar dacă nu se poate, nu se poate, aia e, să ne învățăm lecția.
Ca să citez din clasici în viață ai internetului, „Ami cer scuze la domnii critici”. Și promit că, până data viitoare, nu mai fac.