ComenteazăTermenul a apărut în vocabularul de marketing, deci ține de zona „pieței”, respectiv a vânzărilor. Un „om de vânzări” poate avea succes și fără prea multă școală. A reuși să vinzi bine un produs necesită exercitarea unui dar nativ, bazat pe puterea persuasiunii.
Cu toții am observat încă din școală (prima noastră formă de socializare) că există tipi care vorbesc mai tare, sunt siguri pe ei și „calcă a șefi”, fiindcă reușesc să-și impună punctul de vedere. Sunt acele personalități puternice, potențial agresive, care luptă pentru întâietate. Nu e clar cum se dozează dispoziția genetică și urmărirea conștientă a obiectivului de a conduce, prin convertirea timidității în „tupeu” și discreditarea reușită a competitorilor.
Oricine – indiferent de condițiile originare – poate deveni masculul-alfa, chiar și în societățile segregate. Mai mult, cu cât originea socială a cuiva e mai obscură, performanța de a deveni lider e mai apreciată, pentru că spectaculozitatea ei sugerează ideea destinului.
În unele biografii celebre – mai cu seamă din sfera politică (Napoleon, Hitler, Stalin etc.) – scurtătura pe verticală primește dimensiuni charismatice sau supranaturale. Firește că, pe lângă teza predestinării, intră în explicația posibilă și factori conjuncturali sau psihanalitici, căci multe asemenea personalități și-au extras energiile propulsiei din fracturi, complexe și circumstanțe anormale.
Normalitatea e bazinul mediocrității și al existențelor previzibil plate. Excepția provine mereu dintr-un cumul derogativ, adică din sfidarea – programatică sau accidentală – a regulilor general acceptate. Pentru a atrage durabil atenția colectivă, trebuie să joci diferit, să anticipezi transformarea și să pui în criză reprezentările consacrate.
Tocmai de aceea, în democrația mediatică de azi, influencerul e, de fapt, opusul liderului. Dacă ultimul e cel care spune adevăruri incomode, are curajul singularizării și cheamă oamenii spre direcții noi, primul are mai curând rolul unui potențator al stării de fapt.
Ca și prototipul său din marketing, influencerul media vinde un produs gata făcut. Rețeta sa cuprinde ingrediente selectate exclusiv din zona de confort mental. Să-i urmărim postările. Mai întâi, găsim adevăruri banale, greu contestabile la nivelul simțului comun: „Numai educația va ridica România în rândul țărilor civilizate!”. Urmează exercițiile sentimentale: de pildă, poza cu „mamaie”, o femeie simplă, pe care declari că o iubești tandru pe Facebook sau Instagram, chit că, în viața reală, n-o vizitezi decât o dată pe an.
În fine, indignarea cu voie de la poliție: denunți o situație pe cât de intolerabilă, pe atât de tenace instalată în societate sau te iei de o chichiță scandaloasă, a cărei îndreptare punctuală nu modifică nimic esențial. Pe scurt, audiența ta crește dacă debitezi platitudini, stimulezi emoții convenționale și faci o critică socială de formă.
Cel mai adesea, influencerul e un tip suficient de inteligent pentru a înțelege și folosi în avantajul propriu aceste mecanisme de comunicare. El e un cinic pragmatic și un „om de vânzări” care își cunoaște deopotrivă marfa și publicul-țintă.
Influencerii primesc bani din traficul pe net și de la sponsorii (văzuți sau discreți) care au interesul ca nimic să nu se schimbe. Ei joacă rolul unor haiduci de operetă, mereu „de partea poporului” și retoric „antisistem”, deși adevărata lor funcție ține de canalizarea frustrărilor colective și menținerea implicită a stării de fapt. Par și chiar devin „lideri de opinie”, într-un comerț circular cu idei primite de-a gata, numai bune să inhibe pericolul unei masive modificări de atitudine.
Producția lor nu e niciodată validată de categoriile autonome intelectual, care știu că prejudecata e o formă de autocenzură. Numai că nu acestor minorități li se adresează influencerii și nu de acolo își finanțează fondul de rulment, într-o lume majoritar fericită să stagneze.
Foto: 123rf.com