ComenteazăCâteva explicații de business mai întâi. „Maneaua” acoperă de fapt sute de subgenuri, rădăcina principală fiind cântecul de petrecere, ăla plătit pe loc de client. Că e nuntă, că e botez, lăutarul trebuie plătit. Ai un boom imobiliar în Ilfov, cum au fost anii 2000? Ai inflație de manele. Așa cum ne-a explicat cândva Adi Copilu‘ Minune, atunci s-au făcut bani grei. Să vinzi terenul agricol din spatele casei, într-un sat uitat de lume, la prețuri incredibile, cum s-a întâmplat în Ilfov în anii 2000! Aproape că se cerea o industrie a „spargerii banului”. Oamenii modești care s-au trezit cu teancuri de euro în mână doar nu s-au apucat de „investiții”, s-au apucat de petrecut.
Celălalt mare business a fost banul public investit în activități de recreere comunitară. S-o numim industria „zilele orașului”. Aici maneliștii au avut interzis sau aproape interzis. Puteai cheltui banul public pe orice prostie, dar nu pe maneliști. În fine, un deceniu întreg, popul și rockul românesc au trăit din zilele orașului X sau Y. Nu au vândut prea multe bilete la concerte. Au trăit din bani publici și din reality-showuri sau emisiuni „de talente” la televizor.
(Lumea muzicii ușoare și lumea cântecelor de petrecere au fost paralele tot timpul. Și în anii ‘80 Angela Similea era la televizor, dar când se îmbăta vreun vecin, tot cu formația Azur se distra. Dar asta e o poveste mai lungă.)
Maneaua a dat deci lecții și de capitalism – cum să reziști pe o piață supercompetitivă, fără ajutor din bani publici? Le cânți oamenilor în particular și le iei banul pe loc.
Muzica pop românească a supraviețuit, în schimb, și din bani publici. Și nu a dezamăgit. (De exemplu, s-au cheltuit bani publici și pe fotbal, complet aiurea, n-a ieșit nimic.) Zilele orașelor au constituit o infrastructură valabilă de ținut artiști populari în viață într-o piață cu clienți care nu-și permit prea mulți bani de concert. Ai o generație de staruri valabile, Smiley, Delia, Velea, Carlas Dreams și mai puneți voi ce vreți. Mai mult, s-au dezvoltat noi nișe, de la hip-hop la trap, muzică electronică și câte altele, independente de banul public, dar cu un sunet absolut onorabil.
Dacă România a reușit în ceva a fost în muzica pentru mase, să-i zicem „pop” în general. Măcar ne ducem pe copcă – și în ultimele sondaje cei mai mulți români consideră că mergem într-o direcție greșită – pe muzică bunicică de țopăit și băut bere la pahar de plastic.
Manelele au cunoscut un nou boom după ce YouTube-ul a ajuns la majoritatea românilor. Sute de milioane de vizualizări au fost făcute de artiști deja mari, precum Florin Salam, sau de nou-veniți care au modificat stilul, Dani Mocanu. Așa că nu a mai fost nevoie de radio sau de alte proptele ca să îți faci platformă de fani.
Le-a oferit-o Google, compania care n-are timp strâmbe din nas, face bani din clickuri, fără grețuri. O chestiune de principiu rămâne totuși: cum e posibil să ai o întreagă industrie muzicală, cu atâtea hituri și figuri cunoscute, care să nu fie recunoscută oficial?
Cum e posibil să ai atâția interpreți talentați romi, nu doar interpreți de manele, ci de muzică de toate felurile, și să nu fie decorați și onorați cum se cuvine după decenii de activitate? COVID ne-a luat recent câțiva astfel de interpreți și, cum bine observa cineva, Cotrocenii și alte instituții au tăcut chitic, în loc să scoată măcar o decorație post-mortem, măcar un necrolog scris cu respect și postat pe site-urile oficiale.
Rasism, ca să o spunem pe șleau
Primul motiv îl tot repet deja de prea mulți ani: e rasism, nu o mai dați după gard, nu difuzați manele pentru că e muzică făcută de romi. Al doilea motiv, foarte invocat de urechile fine: „e de prost gust”. Prostul gust e o chestie ambiguă, mulți am găsit bijuterii de expresie artistică în oceanul manelelelor, protomanelelor, trapanalelor etc. Ce mai aud e că glorifică indecent banii și averea. Chestie la care nu am decât o reacție: hai, să mori tu!? Avem în rest un întreg festival de dezinteres și bune maniere și numai manelele glorificau banii? Și glorificarea asta vine cumva ironic, un popor de sărăcani normal că se lasă hipnotizat de merțane și teancuri de bani.
De-aia și e amară sărăcia, că nu gândește decât în termeni de supraconsum. Un sărac nu visează la câteva felii de parizer, în vis ai voie să-ți imaginezi că mergi cu Porsche Panamera să-ți iei parizer. Asta e. Într-un fel, și în formele lor cele mai cinice, manelele au fost ceva mai realiste, au cântat despre obsesia banului, despre individualism, practic au pus în versuri recomandările FMI și Banca Mondială: fiți antreprenori, creativi, să nu vă pese decât de voi.
Cazul Loredana și manelele
Al 1000-lea scandal legat de manele și de cum virusează ele omul alb, curat și cult din România a fost generat de o melodie făcută de Loredana împreună cu un guru al balkan-pop-ului, Costi Ioniță, și câțiva maneliști de succes, Salam, Vijelie și alții.
„Fericire” se numește hitul (deja hit, a rupt în primele zile de la lansarea pe YouTube, câteva milioane de vizualizări). Reacțiile au fost aceleași obosite exerciții de superioritate. Au venit fie de la elitiști închipuiți, doar îi știți pe rockării ăia cărora li s-au umplut ochii de lacrimi când au văzut-o pe Șoșoacă cum dă din cap pe Pink Floyd. Fie de la rasiști acoperiți, care nu mai știu cum să explice că vezi, că ritmurile astea balcanice nu ne reprezintă, n-au ce căuta etc. Fie de la milioanele de ipocriți care cred că maneaua e ca lenjeria, trebuie purtată numai pe sub „hainele bune”, nu trebuie arătat că te urci pe mese când îi dă Salam turbo-recital.
Pe mine, cântecul m-a enervat din motive complet opuse. E prea cuminte, e a mia oară când văd încercări de maneluțe concepute „pentru marele public și pentru radio”. A și apărut o parodie simpatică în care se observa corect că videoclipul seamănă cu o reclamă la pastă de dinți, atât de fad e. Sau, cum o lăuda un fan pe internet, e un hit „pufos, ca Almette cu usturoi”.
Pe de altă parte, Loredana e parte din coloana sonoră inevitabilă în România ultimelor 3-4 decenii. Cu câteva luni înainte de Revoluție, îmi amintesc de o îngrămădeală la Ceasu‘ Rău în Focșani, cu sute de oameni care cumpărau bilete la negru de la bișnițari pentru concertul pe care-l dădea în oraș adolescenta-minune a popului românesc, Loredana. De atunci a trecut prin zeci de transformări, a produs hituri pentru generații din cele mai diferite.
Ce a avut Loredana și nu au ceilalți? Bucuria sinceră a cântecului, aceeași explozie ca pe scenă la Mamaia. Nu neapărat cu acest hit cam nesărat. Dar e clar că și Loredana, și mulți alții transmit un mesaj: suntem deja ridicoli cum stăm împărțiți în lumea muziicii pop și lumea muzicii cu adevărat populare, manelele.
Ideea însă e să iei maneaua și s-o pui în top așa cum își urmează ea cursul, nu să tot încerci „să îi speli imaginea”. Nu e nimic de spălat, e un gen care a produs muzică autentică pentru mase, și a și încapsulat toate temele importante ale epocii individualismului feroce: când nu mai ai nimic măcar cazi cu stil, ca un bo$$, nu e maneaua de vină că trebuie să-i cânte pe toți îmbuibații comunității, maneaua e doar efectul artistic al unei societăți triste, poate mai realist decât multă muzică pretins inteligentă.
În orice caz, m-am gândit să scriu pentru a mia oară că, dacă nici hituri precum „Fericire”-a Loredanei, atât de cumințel, nu intră pe la radio, e mai clar ca niciodată că noi nu cu muzica avem probleme, ci cu un rasism scârbos tradițional, ăla conform căruia lăutarul trebuie să stea la locul lui, să nu vină să mănânce cu noi la masă, ăla conform căruia nu trebuie să locuiască cu noi în sat, ci undeva mai la margine.