Despre moarte de Florii și de Paște. Despre moarte, cu cele mai bune gânduri

Bunica mea avea un dulap plin cu tot necesarul pentru înmormântare. Voia ca evenimentul să fie bine ordonat. Pregătise 20 de „punți”. „Punțile” sunt, la mine în Moldova, niște pungi cu bucăți de material, stofe sau pânzeturi, la colțul cărora se prinde un bănuț. Bănuții ăia care trebuiau să plătească, simbolic, vameșii celești, trebuiau mereu înlocuiți, fiindcă înainte să ajungă pe altă lume, mergeau la magazinul din sat, duși de mine sau de frati-miu pentru ceva dulce.

Fiecare punte era destinată unei persoane care participa la înmormântare. Bunica mea le pusese și numele pe un colț de hârtie. Adică aranjase un fel de invitații. 

Pe traseul pe care îl făcea sicriul până la cimitir, alaiul mortuar se oprea de 20 de ori, pentru cele 20 de vămi ale sufletului. Preotul spunea câte o rugăciune scurtă la fiecare oprire. 

Și cu fiecare rugăciune, trupul era mai aproape de groapă și sufletul mai urca o treaptă alunecoasă spre Rai.

Pentru mine, dulapul bunicii cu cele trebuincioase pentru înmormântare era o cutie cu minuni. Mereu o urmăream când scotea ceva de acolo. Tot acolo mai dosea și câte un borcan cu dulceață din care primeam când sfârâiau clătitele în tigaie. 

Recomandări

PNL și PSD se spală pe mâini de vila lui Iohannis. Festivalul ipocriziei a venit după cel al slugărniciei

Hainele cele noi 

Mă fascinau culorile materialelor, păturile pregătite pentru pomană, lumânările prinse sul. Și hainele ei, un taior gri și niște pantofi negri cu puțin toc și o baretă subțire, pregătite pentru acel moment. Pentru moarte.

A ales și câteva scânduri fără monturi pe care le ținea în pod pentru sicriu. Uneori le chema pe fetele ei, pe mama și mătușa mea, să le facă instructajul pentru acel moment. Mama nici nu voia să audă, se scutura și ieșea din cameră. Din spate se auzeau râsete: „Eugenie, ce slabă ești!”

Întotdeauna fusese așa. Moartea era o parte a vieții, nu doar că era pregătită încă din viață, dar întunericul se și alăpta din lumina zilelor în care oamenii discutau cu ai lor despre propria dispariție.

Se vorbea despre moarte des, am auzit de multe ori „când eu n-oi mai fi…”, de la bunicii mei. Un testament oral și o reamintire a faptului că moartea există, e cu noi mereu. Ca să ne fie mai ușor.

Mortul viu din Oltenia

Îmi amintesc că lucram deja în presa mare, la Evenimentul Zilei, când am făcut un reportaj despre obiceiul pomenii în viu din Olt. 

Am fost în câteva sate de-acolo și am dat mâna cu mortul-viu care își organizase înmormântarea cu tot cu pomană cu ceva vreme înainte. „Ca să nu mai aibă copiii nicio grijă”. 

Recomandări

Procurorii cer pedeapsa maximă pentru Mario Iorgulescu în dosarul în care este acuzat de ucidere din culpă. Când vor lua judecătorii decizia finală

Era un bărbat în putere, de vreo 70 de ani, care mi-a povestit cu mult umor cum a vrut el să vadă cine l-o jeli mai tare. A făcut o pomană mare, cu o adunare veselă, a dat nepoților inclusiv paturi și mai multe rânduri de haine. 

Preotul a ținut o slujbă adaptată: în loc să spună „răposatul” în rugăciuni, rostea numele celui încă în viață. Oltenii au o legătură bizară cu moartea. În unele sate, au scris pe peretele exterior data nașterii și a morții stăpânului gospodăriei. Nici nu intri în curte și știi dacă omul a murit sau trăiește. Că nu există alfa fără omega.

Ce ciudat, când a dispărut firescul morții ne-a dispărut și obișnuința vieții!

Acum stăm cu toții între patru pereți, ne claustrăm, ne e frică de boală și ne e groază de moarte, că nu ne-am mai întâlnit demult cu cele două la un rendez-vous. 

Putem să dăm televizorul tare, muzica, hota, mașina de spălat. Nu mai avem unde fugi. Ne-am oprit temporar și din visat. Și de asta ne e și teamă: de visele noastre neterminate sau că n-am făcut și n-am trăit destul.

Recomandări

Pensionarii din Ucraina, nevoiți să se întoarcă la lucru din cauza lipsei forței de muncă | VIDEO

Pot să stau fără să deschid televizorul și fără să vorbesc cu nimeni zile întregi. E înspăimântător că îmi ajunge ce-i în capul meu, dar ăsta-i adevărul. 

Ascult pereții casei mele și îi storc de secrete. Știu când gătește vecina de deasupra, când dă party vecinul din dreapta (nici n-aș avea cum să nu aflu! Dar muzica e bună, vă asigur), când scapă cineva ceva pe pardoseală, când se înjură, când sunt spălate haine, când bormașinele fac loc diblurilor. 

Cântă multe păsări la geamul meu. Locuiește la mine și un gândac care se mai trezește din când în când și zboară. Nu l-am mai văzut de mult și doar ce-i dădusem un nume. Iubesc tăcerea lumii la fel de mult cât iubesc gălăgia ei.

Ce auzim însă zilele astea are nevoie de o selecție. Am auzit în toată pandemia de coronavirus de prea multe ori cuvântul moarte. Nu doar enumerarea seacă, zilnică, a numărului de morți, de la televizor. 

Ci de la oameni apropiați care repetau fraze auzite și apoi asimilate: „Se moare de coronavirus”, „mor și tineri și bătrâni” sau mai dramaticul „vom muri cu toții”. Unii cu teamă, alții gândindu-se că dacă rostesc asta, răspicat, sperie frica sau chiar moartea.

E bine că-i mai rostim numele. E bine că ne mai gândim la moarte. Important e cum vom trăi apoi, după ce am privit-o cu teamă sau curiozitate. Cât de repede vom uita episodul ăsta, câte lacăte vom pune apoi peste teama de sfârșit. Pentru că, în mod bizar, când moartea a reapărut în discuțiile noastre de orășeni, ea a făcut-o altfel decît mi-o amintesc din discuțiile satului meu. 

Sigur i-ar fi plăcut

Mie îmi place să vorbesc despre ea, să mondenizez moartea, să-mi mai îngrozesc niște prieteni cu asta. Evident că bravez, caut să șochez, dar tot îs împăcată cu ea. Sau mai împăcată decât alții. 

Nu știu cum o să fiu îmbrăcată și nici nu am arvunit niște scânduri, n-am curajul bunicii mele. Dar știu ce vreau să se spună despre mine când n-oi mai fi. Și asta mă învață cum să trăiesc.

E liniște la mine în casă mai mereu. Sunt în izolare de vreo șapte săptămâni, două de când am revenit din Italia și încă patru împreună cu toți românii. Suficient cât să mă împac cu liniștea asta zgomotoasă. 

Și să-mi amintesc că undeva, departe, în copilăria mea, oamenii țineau moartea aproape toată viața.

Cred că bunicii mele i-ar fi plăcut înmormântarea ei. A venit mult mai multă lume decât câte bilețele scrisese ea, semn că a fost iubită de toți din sat. S-au vărsat și multe lacrimi și multă țuică din pahare prăvălite puțin cât să scape câteva picături pe pământ, „de sufletul morților”.

În ziua înmormântării s-a potolit viscolul și a apărut un soare clar, care făcea din zăpadă diamant. A fost o ziua frumoasă, după sufletul ei. Sigur i-ar fi plăcut. 

Urmărește-ne pe Google News