Dezonoarea nu e că Viktor Orban a vorbit cum a vorbit, ci că ministrul Aurescu i-a răspuns cum i-a răspuns

Viktor Orban și-a deschis discursul de la Tușnad cu o glumă în care s-a autoironizat. Bărbatul în cămașă albă de la tribună a spus: „Este o plăcere să vă văd. Zsolt Németh m-a rugat să vin aici în această dimineață cu avertismentul că voi vorbi exact jumătate din timpul pe care îl voi dori. «Jumătate» este un cuvânt bun în limba maghiară. Papa a fost întrebat odată câți oameni lucrează la Vatican, iar el a răspuns «jumătate»”. 

Micul episod povestit de el poate atinge, indirect, un nerv al temerii și nemulțumirii oamenilor de pretutindeni: reducerea forței de muncă. Peste tot, de la Vatican în aeroporturi și de la firme în restaurante, oamenii sunt jumătate din câți ar trebui să fie. În jurul tău, colegii sunt jumătate. Sau poate că nu asta a vrut Orban să spună, poate că e doar o suprainterpretare. Însă și aceasta e o artă, să faci oamenii să gândească, să caute sensuri.

„Și când vorbești despre economie, centrul afacerii tale este furia”

Discursul premierului maghiar a fost la fel de populist ca întotdeauna, dar copleșitor prin structură și claritate pentru un public românesc neobișnuit să audă din partea propriilor lideri idei, propuneri, analize bazate pe cifre și convingeri împărtășite camaraderește cu oamenii.

Despre ce a vorbit Orban la Tușnad? Despre nemulțumiri. Așa cum mărturisea consilierul său strălucit și fanatic, Arthur Finkelstein: „Și când vorbești despre economie, centrul afacerii tale este furia”. 

Despre frustrare, furie și resentiment a grăit premierul Ungariei în România. Nu a fost o întâmplare, ci un poligon de încercare, după cum a remarcat Magda Grădinaru în SpotMedia. El a cucerit ce era de cucerit în Ungaria și acum e la vânătoare de „minți și suflete” în România, o țară ciudată, care se încăpățânează să creadă în UE și în NATO, în ciuda prestației lamentabile a clasei sale politice.

Iar dovada nu a întârziat să apară. În replică la lungul, elaboratul și puternicul discurs de sâmbătă al lui Viktor Orban, România a venit luni cu un interviu, de asemenea de mare întindere, al ministrului de externe Bogdan Aurescu. 

Numai că, în timp ce Orban a vorbit cu oamenii, Aurescu și-a formulat Upanișadele în limba imposibil de înțeles a ierarhiilor de stat. „Cu această ocazie, am subliniat ferm și clar necesitatea și importanța menținerii discursului public al oficialilor ungari în logica și spiritul Parteneriatului Strategic bilateral din 2002, de la adoptarea căreia se împlinesc anul acesta două decenii…”. Sfântă Fecioară Maria!

E ca un joc de șah în care Viktor Orban a deschis cu Papa, iar ministrul Aurescu și-a uns o felie cu icre și a îngânat platitudini fricoase, precum securistul jucat de Florin Călinescu în „Balanța”.  E scena în care, șocat de îndrăzneala preotului care înjura regimul, tânărul ofițer s-a făcut mic de tot.  

Lipsa unei reale contraponderi românești, cum o numea Sabina Fati, s-a developat într-o după-amiază deja sufocantă de luni.

Cei 500.000 de copii ucraineni care învață în școlile din UE

Trăim un moment prea jos chiar și pentru așteptările societății românești, obișnuită cu deziluziile în serie. Europa luată peste picior de Viktor Orban și prezentată drept neputincioasă este Europa unde 500.000 de copii din Ucraina au fost deja primiți la școală. 

Din Polonia în Germania și din România în Spania, școlile din UE și-au deschis porțile pentru cei mai mici și neajutorați dintre milioanele de refugiați. Bunicii merg în spitale, mamele nasc în condiții civilizate, copiii își continuă studiile. 

Și e doar un exemplu. Șefului Guvernului maghiar i s-ar fi putut răspunde în zeci de feluri. 

Dar dacă Orban citează din cărțile lui George Friedman, iar Aurescu din manualul noncombat, cum poți să nu te simți jenat și abandonat? 

Ministrul nostru de externe a ținut să ne asigure că „partea ungară a respectat această parte a înțelegerii”, adică „nu a fost provocatoare la adresa României”. Vasăzică, dacă, aparent, nu ne-a lezat pe noi, ce ne mai pasă? Ce atitudine dezonorantă!

Nu în calitate de român trebuia să răspundă oficialul, că nu e un joc etnic, nu combat aici maghiarii și românii, ci în calitate de democrat.

Discursul nostru

Am avut și noi parte de discursuri care ne-au făcut atenți, conștienți și mândri. Și, spre deosebire de cel al lui Viktor Orban, au fost rostite de lideri de stat care nu și-au schimbat niciodată orientarea pro democratică. 

„Instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, simț al datoriei. Iubirea de țară și competența sunt criteriile principale ale vieții publice. Aveți încredere în democrație, în rostul instituțiilor și în regulile lor! Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie”. Așa a sunat discursul regelui Mihai în Parlamentul României, în 2011.

Șase ani mai târziu, când regele s-a stins, personalități din toată lumea s-au adunat, respectuoase, în jurul catafalcului. Înainte să pornească cortegiul funerar din fața Palatului Regal, mulțimea adunată spre Biblioteca Universitară a început să tune: „Regele Mihai! Regele Mihai!”. Cinstit, nu era un ton de comemorare, ci un vuiet popular neceremonios, o larmă distonantă, durere și mânie. 

Prințul Charles al Marii Britaniei, nepot al regelui Mihai, a tresărit, tulburat și vădit alertat. Ca unul care își prețuise enorm unchiul, prințul a simțit în aer revolta. Ce se întâmpla? 

Ce să se petreacă, oamenii știau că vor trece mulți ani până când va veni altcineva demn să-i apere, atunci când se vor simți singuri. Și când li se vor ataca sacrificiile, convingerile și efortul de picătură cu picătură, o viață întreagă.

Puteți citi aici discursul integral al lui Viktor Orban, în limba română și în limba maghiară.

Puteți citi aici interviul integral al lui Bogdan Aurescu.

Urmărește-ne pe Google News