ComenteazăStilul tehnocratic al documentelor emise de Comisia Europeană (sub formă de circulare, directive, recomandări) e încurajat din motive obiective. Executivul european nu e un cenaclu literar și nici o șezătoare pe Facebook. El lucrează cu experți care produc analize, grafice, tabele, așa cum utilizează noțiuni abstracte și interpretează date statistice. În plus, interlocutorii CE sunt guvernele statelor-membre (ministere, agenții naționale) unde se presupune că respectivul conținut este inteligibil. Acest cadru specific de comunicare a devenit foarte sofisticat, pe măsura situațiilor complexe pe care le gestionează, la nivel comunitar. Dar a generat totodată, în publicul larg, impresia că instituțiile europene sunt distante, opace și excesiv birocratizate.
Cu cât opinia publică din statele-membre urmărește mai greu activitatea Comisiei Europene, cu atât liderii populiști de pe tot continentul pot jongla cu argumente eurosceptice, pretinzând că suveranitatea națiunilor e amenințată de „păsăreasca” de la Bruxelles. E mai comod să preiei acest soi de percepție decât să faci eforturi individuale de „traducere” a jargonului eurocrat în limbajul vieții zilnice.
Nu spun că publicul larg e vinovat de ușurința cu care rostogolește temele anti-UE. E clar că executivul european ar putea face mai mult pentru a se apropia de cetățeanul obișnuit, într-un elan pedagogic mai puțin triumfal și fără tonalități elitiste.
La fel de adevărat este că, de vreme ce destinul nostru comun rămâne fundamental conectat la proiectul european, avem și noi, cetățenii UE, obligația de a ne informa ceva mai sistematic, pentru a putea judeca pertinent ce ne place și ce nu ne convine în acțiunea instituțiilor comunitare.
Firește că statele fondatoare au dezvoltat rutina apartenenței mai convingător, spre deosebire de noii membri, marcați încă de complexele debutantului. Nu e însă cazul să ne simțim inferiori. Sunt convins că insul de pe stradă, abordat întâmplător, știe cam la fel de puțin despre mecanica instituțiilor comunitare, fie că trăiește la Perpignan, Padova, Passau, Pamplona sau Ploiești.
Una dintre cauzele „divorțului” cognitiv dintre public și CE stă chiar în inflația de „fake news” în care am ajuns să trăim. Recent, Comisia a creat un program de monitorizare a dezinformării legate de pandemia curentă. Acesta completează „Planul european de acțiune democratică”, lansat în decembrie 2020. Codul de conduită despre care scriu a fost inițial validat de către companiile Big Tech (Facebook, Google, Twitter etc.), fiind mai nou asumat de mulți alți semnatari: grupuri de lobby, ONG-uri (de tipul „Reporteri fără frontiere”) și firme specializate în transparență (precum extensia de browser „WhoTargetsMe”). Suma propunerilor pentru combaterea dezinformării va deveni normativă după integrarea sa în așa-numitul „Digital Services Act” (DSA), menit să regularizeze activitatea platformelor digitale, să identifice sursele dezinformării și să implementeze contramăsuri active, mai ales în zona educației științifice și a datelor medicale.
A introduce ordine și reguli de „trasabilitate” în domeniul internetului – care oferă conținut preponderent gratuit și este încă la fel de haotic precum Vestul Sălbatic din America veacului XIX – le va suna multora ca nouă dovadă a „dictaturii”, ca nouă îngrădire a libertăților și respingătoare probă de gândire „totalitară”.
Normal că trebuie să fim vigilenți față de toate aceste aspecte, fără să negăm evidența că UE și-ar sabota coeziunea dacă ar rămâne pasivă față de valul conspiraționist – adică veritabilul război hibrid – cu care se confruntă (mai ales în perioada COVID-19). Până la urmă, trebuie să găsim împreună, pe căi democratice, punctul de echilibru dintre supranormarea liberticidă și anomie, adică între prea multe restricții și zero restricții în practicile noastre digitale, tot mai extinse și mereu mai necesare socioprofesional.
Între euroentuziaștii care sanctifică orice gest al Comisiei Europene (chiar și când e neclar, inadecvat sau eronat) și euroscepticii (pentru care executivul comunitar e totuna cu Big Brother din romanul distopic al lui George Orwell) sper să apară la rampă o masă critică de cetățeni europeni cu mintea acasă, dornici să refuze o lume în alb-negru și să evite capcana automanipulării prin consumul toxic de gunoi informațional. Pentru asta, e suficient să ne reamintim două axiome ale bunului simț și anume faptul că adevărul se situează mereu la mijloc (nu la extreme) și că nu poți fi simultan liber și iresponsabil.
Foto: 123rf.com