ComenteazăNu e diferită experiența mea. În sudul Moldovei era mai greu să prinzi posturile străine. Taică-miu lucra la antena aia de televizor ca la un turn din Babilon, cu fiecare frustrare îi mai adăuga un etaj, elemenți noi, cercuri, aripi de sârmă.
La Campionatul Mondial din 86 prindeam Moscova cum trebuie. Așa l-am văzut prima oară, comentat în rusește, pe Diego Armando Maradona. Pe ecranele bombate ale televizoarelor de atunci, cu semnalul intermitent, Maradona schimba convenția tehnică, doar el se vedea clar când lua mingea.
Ca mai orice supertalent, lupta lui principală se dădea cu tehnicile de înregistrare și arhivare. Dacă te uiți atent, și Michael Jordan pare, în filmările din anii 80, un jucător din mileniul III înregistrat cu o cameră din interbelic.
Maradona juca HD și 4K într-o lume plină de purici și de bruiaj. Contrazicea toate inerțiile fotbalului și inerțiile regiei de transmisie a fotbalului.
Am văzut celebra partidă cu Anglia din Mexic. Însă dilema a început a doua zi după meci, când adulții se pierdeau în dezbateri de etică și estetică: gol cu mâna!, dar ce zici de al doilea gol când a driblat tot?!
Maradona făcuse, de fapt, un lucru simplu: driblase și arbitrul, driblase și regulile, comisese un henț acceptat de jumătate de lume. „Infracțiunea” fusese comisă în văzul întregului glob și scăpase nepedepsită. Iar apoi fusese garnisită cu cel mai frumos gol din istorie, cu Diego driblând toată echipa Angliei.
Spre deosebire de Pele sau chiar de legendari jucători români, Maradona începea să fie legenda pe care o și puteai vedea la televizor. Nu trebuia doar să-l recompui din povestiri, colțuri de ziar, putea fi văzut.
„Juca minunat DEȘI lua cocaină”
Ca să îi înțelegem pe cei mari apelăm la cei mari: de exemplu, la Eduardo Galeano, marele scriitor și ziarist care l-a prins pe Maradona în câteva din ipostazele sale cheie. Fotbalistul vorbea așa cum juca, era incontrolabil, provoca puterile fotbalului îndată ce deschidea gura, scria Galeano.
El, cel cu Che tatuat pe mână, și cu Fidel tatuat pe picior, punea întrebări care enervau FIFA mai mult decât 1.000 de ziare bune. El era pedepsitul exemplar, fusese prins cu efedrină, drog care se folosea în mod comun în sporturile din SUA. Jucase miraculos nu pentru că lua cocaină, ci, într-o formulare tot a lui Galeano, „juca minunat DEȘI lua cocaină”.
Michael Jordan își inventa inamici și unde nu erau ca să joace bine. Așa se mobiliza. I se punea pata pe câte unul și juca să-l distrugă. Maradona nu avea nevoie de inamici imaginari. Avea mereu inamici reali, dar o vreme i-au făcut bine, l-au motivat.
În plus, schema a fost mereu politică. La Napoli, Maradona reprezenta un oraș plin de sărăcie, dominat de aristocrația tradițională a oricărei comunități sărace, mafia. Dacă te uiți la un documentar bun, plin de imagini inedite, precum „Diego Maradona”, făcut de Asif Kapadia, nici nu știi ce e mai violent, imaginile cu Maradona petrecând cu mafioții șefi din Napoli, sau nordul dezvoltat/industrializat urlând, prin fanii echipelor lor sau prin presa lor, că napoletanii sunt niște nespălați și că ar trebui să moară toți arși de flăcările Vezuviului.
Cea mai simplistă modalitate de a evita contradicțiile cu adevărat importante din viețile noastre e să ne reprezentăm eroii schizoid, fiecare idol e compus din Bine și Rău. Așa face și regizorul Asif Kapadia, pomenit mai sus, și nu doar cu Maradona, el regizând documentare aplaudate și cu Ayrton Senna sau cu Amy Winehouse.
Și e greșit. Acești idoli ar fi compuși dintr-o identitate copilăroasă, jucăușă, ingenuă, și dintr-o latură întunecată, a viciului, complementară cu celebritatea și explozia mediatică. Separarea asta e de clasa a cincea. Se face din metode didactice. Dar e o interpretare nocivă cu un rol practic: ne face acceptabilă esența viciului, pornirea spre autodistrugere sau ambiția nebună.
Când explici ca în desene animate că avem un Diego Bun și un Maradona Rău nu mai explici nimic, doar repartizezi pe sertare: drogurile, Chavez și Castro, mafia, hențul împotriva Angliei le înghesui pe toate în sertarul Maradona cel Rău; driblingurile, dansul, imaginile cu familia le repartizezi la Diego cel Bun.
Dedicația pentru viciu are ceva înfiorător, pentru că e în fiecare dintre noi. Copilul sărac pierdut între mafioți și cocaină, asta da, e o poveste mai comodă, e povestea paparazzo a sute, mii de staruri de toate felurile. E povestea-standard care ne face să uităm participarea noastră vinovată la înălțarea și apoi imolarea idolilor.
Are ceva tabu, aproape incestuos, acest consum comunitari de idoli. Cea mai simplistă rezolvare e să repeți la nesfârșit o mantră cu valoare explicativă: „bani, celebritate, autodistrugere”. De fapt, în acest fel nu explici nimic, nu faci decât să consumi viciile lui Maradona.
Noi, consumatorii, nu luăm cocaină, noi devorăm vedete care iau cocaină.
Politicul Diego
Maradona chiar a fost un personaj politic. De altfel, ultima sancțiune pe care a luat-o a fost acum doi ani, în calitate de antrenor al unei echipe din divizia secundă mexicană, când a fost amendat pentru încălcarea „neutralității politice și religioase”.
Ce făcuse: acuzase într-o conferință de presă că Donald Trump susține o lovitură de stat la Caracas, împotriva lui Maduro. Mulți, mai ales prin părțile noastre, unde educația politică e la genunchiul broaștei, îl văd pe Diego ca pe un golan drogat și comunist. Sunt de neînțeles dedicarea lui pentru acel tip de stângă anticolonială sud-americană.
Totuși, cu un efort minim, nu ar fi greu de înțeles. Nu e doar „detaliul” biografic, că provenea din Villa Fiorito, mahalaua de o sărăcie lucie lipită de Buenos Aires. Poți fi sărac și să uiți, la primul milion de dolari, orice ține de originea modestă.
Maradona e excepțional prin felul în care nu și-a trădat niciodată originea. Săracii nu au altă șansă decât stânga, punct. Nu ai ce căuta cu discursuri îngrijite în Villa Fiorito. A învățat de la liderii politici pe care i-a cunoscut și a dus mai departe un sentiment latino-american al demnității care i-a enervat pe mulți și i-au făcut pe mulți să-l adore.
Prietenia „revoluționară” cu Fidel Castro
Într-un documentar făcut de Kusturica („Maradona by Kusturica”, 2008) – film altfel slab, dominat de narcisismul regizorului, mai pronunțat decât cel al fotbalistului -, există un pasaj politic puternic în care explică prietenia cu Fidel Castro.
Maradona o caracteriza drept prietenie „revoluționară”, îl considera un „tată”, de altfel, în Cuba mergea ca acasă, să se îngrijească, să-și revină cu tratamente antidrog. Însă arată și ce tip de alegere însemna Fidel pentru el: într-o lume în care toți politicienii vin și iau puterea cu bani, Fidel e cel mai cinstit, a venit și a luat puterea cu pușca, explica Diego.
Pare o pledoarie pentru violență, pare un discurs intolerabil. Ok, să zicem, dar asta înseamnă să nu știi ce a însemnat și înseamnă istoria plină de sânge a Americii Latine.
Maradona nu a sucombat ca mulți alții care s-au dus cu banii lor în politica celor cu bani. I-am privit cu scârbă recent pe Ronaldinho, Cafu, Neymar, Rivaldo susținând un Bolsonaro nu doar rasist, ci profund antisărăcimea braziliană. Ceva ce Diego n-ar fi făcut niciodată. Lucrurile astea simple și enervante trebuie spuse, ele chiar sunt Maradona.
Și ele chiar subminează profund lumea fotbalului, unde totul trebuie să fie aseptic, „apolitic” ca să se vândă mai bine berea și echipamentul sportiv.
Maradona ne-a lăsat de fapt moștenire o lecție uitată de mulți: politica e pentru toți, e ca fotbalul. Dacă vezi un război israeliano-palestinian, poți spune că e nedrept ce li se întâmplă palestinienilor, nu trebuie să te ascunzi în vestiarul de fotbalist.
Cât despre brazilieni, a fost nevoie de argentinianul Maradona să iasă și să spună simplu: lui Lula (fost președinte brazilian, din Partidului Muncitoresc, închis pentru corupție) i-a fost furată președinția. Chiar așa s-a întâmplat, iar asta după o comedie grețoasă în care luptători anticorupție brazilieni au băgat la pușcărie un lider ca să câștige cine trebuie.
Maradona a explicat la un moment dat fotbalul ca pe un sport al minciunii: trebuie să te prefaci că mergi într-o direcție și să o iei în cealaltă. Există însă și un nivel superior al driblingului, îl practica și Diego cu mare succes, e acela când nu schimbi direcția, când accelerezi fix după traiectoria balonului, atunci scoți din joc cei mai mulți apărători.
Așa arată și destinul fotbalistic, public și politic al „celui mai uman dintre zei”, cum l-a numit perfect Eduardo Galeano, ca un dribling de nivel superior, fără schimbare de direcție. În fond, așa ne-a driblat Diego toată viața: te aștepți să fiu un băiat simpatic? te aștepți să strâng în brațe și să mă pup cu tot poporul? te aștepți să mă înec în droguri, ca orice superstar? te aștepți să fiu socialist pentru că sunt din Argentina, din mahala? te aștepți să mor înainte de vreme? – ok, chiar așa o să fac.