Din „bucătăria” unui autor. Cum ajunge un scriitor să nu mai vrea să audă de textele sale, odată ce le-a dat drumul spre cititori

Amicul te-a sunat după patru zile. Știai ce vrea. Ți-a explicat precipitat, cu multe paranteze și volute, că fost prins cu treburi la acea oră (23.00), scuze, scuze, îmi pare rău! Nicio problemă, l-ai liniștit după ce și-a consumat lunga și inutila introducere.

„Cum a fost?” – s-a interesat. Ce să fie? – l-ai întrebat tâmp. „Premiera, frate!”, a strigat nerăbdător să-ți afle impresiile. N-am ascultat-o, ai răspuns sincer. A urmat o pauză lungă pe care n-ai cronometrat-o. A revenit precaut: „Vorbești serios?”. Da, serios. „Dar e premiera ta! – a insistat. Adică tu, autorul piesei, n-ai ascultat premiera spectacolului la radio, realizat de Regizor și Actor, ceva inimaginabil pentru amicul tău, greu să te creadă, imposibil să admită: n-ai ascultat? Nu, n-am ascultat.

Amicul s-a gândit că te-ai certat cu Regizorul sau cu Actorul care ți-a jucat rolul din piesă, și a bătut în retragere, dar l-ai asigurat: n-am nimic nici cu Regizorul, nici cu Actorul, le-am mulțumit pe e-mail, înainte de premieră, dar n-am ascultat-o. „De ce?”. M-am îmbătat. Amicul a râs, bravo!, orice artist merită să se îmbete la premieră!

Pardon, l-ai corectat, eu nu sunt artist, sunt autorul textului, Regizorul și Actorul mi-au luat piesa (pe contract semnat legal) și au creat un spectacol radiofonic, este creația lor, este viziunea lor despre monodrama mea, adevărul lor artistic despre ce-am scris, e la modă chestia asta, fiecare cu adevărul său (de nezdruncinat), dar aici e vorba de un singur adevăr: m-am îmbătat în seara premierei. Aș fi putut să ascult, chiar și așa, beat, dar n-am avut chef să deschid radioul. Amicul s-a retras: înțeleg, înțeleg, și a închis telefonul. N-a înțeles nimic.

Recomandări

Campionii traseismului politic din listele pentru alegerile parlamentare. Partidele le favorizează eligibilitatea în detrimentul candidaților noi

Nici tu nu înțelegi. Uite că au trecut mai bine de două săptămâni și n-ai de gând să deschizi fișierul audio din computer, un clic!, atât faci ca să asculți (înregistrarea ai primit-o de la producător), măcar să tragi cu urechea cinci secunde… Nicio curiozitate, nu te trage ața.

Poate că această indiferență s-a întâmplat și la „case mai mari”, autori cu prestigiu mondial, dar la tine este pentru prima dată. La alte premiere de-ale tale (n-au fost multe), emoțiile te-au copleșit, ai „ars” pe rugul creației, cum se spune, vrăjeli! Acum, ce ți s-a întâmplat? Pandemia te-a spălat pe creier? Ai obosit? Te-ai ramolit? Îl urăști pe Regizorul care a luat textul și nici n-a vorbit cu tine despre viziunea lui regizorală? Îl urăști și pe Actor? Bietul Actor, ce vină are el? Faci mofturi de „artist”?

Te-a dezamăgit lumea asta care n-a dat atenție premierei tale? (Oamenii au alte urgențe decât o premieră radiofonică, la ora 23.05, pe canalul public.) Ți s-a urcat la cap? Te-ai săturat de premiere, de emoții artistice? Nu cumva ai murit și te miști prin lumea asta ca un mort viu?

Nimic din toate astea. Textul nu-ți mai aparține. S-a dus pe mâna altora (Regizorul și Actorul), să se descurce singur, bine că a plecat în lume, pe undele radio (poate va fi redifuzat), să-l judece criticii și ascultătorii, că d-aia e spectacol radio, poate că într-o zi textul va fi jucat pe o scenă, cu spectatori, păstrând distanțarea socială, cu măștile trase pe mutre, foarte bine!, n-ai să te duci nici la premiera aia, dacă va fi, ăsta e destinul oricărui text, să se despartă de autor, să-și vadă de viața sa, să trăiască ori să moară în conștiința publicului, e un risc asumat, d-aia sunt atâtea orgolii pe lumea asta, pentru că fiecare autor pretinde că este nemuritor prin ceea ce creează, dar nu este așa, și creația poate să fie îngropată în uitare…

Recomandări

Hoție la Castelul Peleș. „POS-ul nu mai funcționează, se poate plăti doar cash”. Ce ar trebui să verifice Corpul de Control al Ministerului Culturii

Tu rămâi cu emoția când ai scris textul, nu se poate povesti altora, este emoția ta, unică, irepetabilă, nu-i de dat share, ține-o ascunsă, ești fericit…

Și acum ce-o să faci cu această premieră? Ai s-o adaugi în CV-ul tău, în nota bibliografică. Dar ce se va întâmpla mai departe? Poți să cunoști viitorul? Al tău, al spectacolului, al piesei?

Amintește-ți de rugăciunea prinţesei Maria Bolkonskaia, din romanul „Război și pace” al lui Tolstoi, înainte de a fi prezentată unui pretendent venit s-o ceară de nevastă. Prințesa Maria, o femeie urâtă și tristă, s-a oprit în fața icoanei și s-a rugat: „Cum să fac să mă mântui pe vecie de aceste gânduri rele, pentru a îndeplini în liniște voia ta?”.

Răspunsul lui Dumnezeu s-a auzit în inima ei, a scris Tolstoi: „Nu dori nimic pentru tine însuți; nu căuta, nu te tulbura și nu pizmui. Viitorul oamenilor, ca și destinul tău, trebuie să-ți rămână necunoscute; dar trăiește în așa chip încât să fii oricând gata pentru orice. Dacă va fi voia lui Dumnezeu să te încerce, fii gata să împlinești voința lui”. *

Bagă la cap și nu te mai frământa cu viitorul: trăiește ca să fii pregătit pentru orice ți s-ar întâmpla. Pentru că spectacolul, pe care n-ai de gând să-l asculți, este pregătit ca să-și urmeze destinul. Singur.

Recomandări

Mama copilului de 3 ani mort în accidentul provocat intenționat de soțul ei a văzut în direct tragedia: „Tati, tati nu mai mâna maşina”

• „Război și pace”, de L.N. Tolstoi, ESPLA – Cartea Rusă, ediția 1959, traducere de Ion Frunzetti și N. Parocescu.
• Piesa radiofonică „Sufletul pereche”, de Petre Barbu a avut premiera luni, 28 decembrie, de la ora 23.05, la Radio România Actualități, în regia lui Attila Vizauer și interpretarea actorului Dan Tudor.

foto: 123rf.com

Urmărește-ne pe Google News