La Brașov e o seară de decembrie, rece, ploioasă. Dacă ai schimbat câteva buletine la viața ta, simți cum afară, umezeala îți roade oasele, ce mai… e vreme de stat în casă cu tot cu pisică. Soția insistă: „mergem la Filarmonică!”. Cum până la finala Argentina-Franța mai e, ofer curs invitației.
Nu știu programul, traficul e infernal la orele serii, așa că suntem mustrați la intrare să ne grăbim: „Păi, haideți odată, vă rugăm frumos, ce naiba… începe în două minute!”. Mă trezesc bolborosind ceva din neant: că el n-are copii, nu știe cum e… până la urmă ne așezăm. Primul rând.
Ascult muzica privind pantofii pianistului, mai curați decât cei din cutiile de la raion de îi probezi căutând mărimea. E în mișcarea lor un dans al unor îndrăgostiți veseli care se hârjonesc pe un patinoar gol, în aer liber, îmbătat de lumina Lunii, undeva la poalele Tâmpei. Apoi clapele, atinse de maestru, aduc sunetele care unduiesc brazii până în vârful Postăvarul și unda trece prin tot târgul de Crăciun din Piața Sfatului, ca o corabie de pirați având la cârmă o coală cu portretul unui înger. Biserica Neagră doarme dusă, parcă respiră tot mai greoi, de atâta amar de vreme.
E bun pianistul, tot mai bun, muzica lui decupează trăirile în goliciuni de emoție, de parcă ar ornamenta migălos un brad de Crăciun cu ritmuri.
Se aplaudă frenetic în sală, zeci de minute în șir. Se creează legătura aia dintre artist și public, atât de intensă, ca un nod la șireturile de la pantofi care nu se mai deschide decât cu o agrafă. Dormi încălțat.
E gata concertul, afară încă plouă, restaurantele sunt pline, centrul Brașovului nu arată că suntem în plină criză și economie de energie. Ce război la graniță?!
Cine este pianistul?
Gândul nu-mi dă pace, trebuie să aflu cine e pianistul, așa că intru pe Google. Găsesc spectacolul, apoi caut numele. Într-un interviu recent, acesta declara că muzica modelează inimile oamenilor și le străpunge sufletele.
Îl cheamă Andrei Korobeinikov, e rus și a absolvit Conservatorul din Moscova la 19 ani, lucru care nu s-a mai întâmplat în Rusia de prin 1800 și ceva. În ultimul an a concertat în Franța, Germania, Olanda, Coreea de Sud sau la Moscova.
Hmm, „e rus, e rus…”, îmi repet, involuntar, și gândul îmi fuge la analiza recentă, apărută și în Libertatea, și care arată că populația din Rusia e de acord cu războiul din Ucraina, într-o proporție atât de ridicată, încât Occidentul nu bate toba pe acest subiect.
Oare ce crede despre război acest extraordinar artist, care a surprins iremediabil, cu muzica lui divină, întreaga omenire? Dau să caut, dar mă opresc. Prin geamul aburit al mașinii văd cum doi tineri simulează că patinează, prin ploaia rece, la buza unei nopți geroase. Pentru ei, bezna geroasă pare doar raiul obișnuit al iubirii.
P.S. Am căutat și găsit totuși ceva despre război.
Sursa foto: Facebook