Sovieticii au intrat în Afganistan în 1979. Au stat 10 ani. Au părăsit Afganistanul în 1989.
Apoi, Kabulul a fost cucerit de talibani în 1996. 7 ani a rezistat puterea lăsată de sovietici să se descurce.
Trupele SUA & Aliații & NATO au intrat în Afganistan în 2001. Au părăsit Afganistan în 2021. Au stat practic dublu decât sovieticii: 20 de ani aproximativ.
Talibanii au nevoie ca să cucerească toată țara și Kabulul în 7 zile.
7 zile? 7 zile? Mă rog – câteva zile în plus, dar simbolic lăsăm așa.
Vreme de 20 de ani, cea mai mare putere a lumii, cea mai mare armată tehno-militară-financiară, cele mai sofisticate servicii și cele mai bune instituții ale lumii occidentale produc un stat care, după retragere, rezistă 7 zile?
Toate tonele de bani, programe, invectivii, pregătire, resurse umane, instituții rezistă 7 zile în fața unor amărâți care se îmbracă de la ajutoare și trag cu Kalașnikov și puști de vânătoare?
Haosul și sărăcia, cea mai mare amenințare nu doar pentru Afganistan
Astea sunt datele problemei.
URSS a ieșit umilită și acel război avea să-i aducă sfârșitul. Proiectul ei a fost catastrofal – și pentru Afganistan, și pentru ea, și cetățenii ei.
Felul în care iese din acest război SUA este și mai umilitor și al naibii de periculos. De ce?
Mai întâi pentru că arată că 20 de ani au construit un castel de paie: colbuiești 20 de ani ceva cu costuri imense umane, tehnologice și financiare care rezistă 7 zile.
Dar și mai important. Pentru că ne arată că regele e gol. Și mai ales produce un precedent: niciodată de la Al Doilea Război Mondial până azi nu s-a văzut slăbiciunea celui tare într-un asemenea fel rapid. Hegemonul e gol dacă o armată de amărâți a și pus pe butuci în 7 zile ce ai construit tu în 20 de ani. 7 zile, nu 7 ani.
Pandemia deja ne arăta că avem probleme structurale grave până și în cele mai dezvoltate state – ceva e putred profund. Retragerea rușinoasă din Afganistan – acele imagini terifiante de fugă neputincioasă, de abandon al supușilor etc. – zdruncină din temelii ideea unui hegemon puternic, rațional, just, corect și echilibrat. Ba chiar induce starea de teamă, nesiguranță – sentimentul puternic al neputinței de sine.
Iar asta nu prevestește nimic bun: haosul & sărăcia sunt cele mai puternice forme de violență.
7 zile? Asistăm la un declin al Occidentului sau poate că strategia geopolitică și militaristă nu reprezintă soluția și calea cele bune? Începem să culegem roadele unei economii, a unor războaie și politici haotice și lipsite de minimă raționalitate?
Nu știu, dar e ceva putred la temelie.
Legendarul căpitan Tîrîianov
În carnețelul tatălui meu, prima adresă notată e din Termez – ultimul orășel uzbek prin care se trece apoi, în sud, în Afganistan. Am ajuns aici pentru a mă vedea cu fratele care era un „afgan” – doi ani acolo a „slujit” în anii ’80. Nu prea a avut de ales: rănit de două ori. La Termez ne puteam vedea și mi-a adus prima pereche de blugi.
Dar la Termez am cunoscut un militar legendar – supranumit „Furia roșie”. Aici l-am cunoscut pe căpitanul Tîrîianov, care bea votca din sticlă ca pe apă.
O înghiţea spunând:
– Un război e uşor de început şi al naibii de greu de terminat. Un război porneşte de la o idee sau de la nişte interese şi se termină iraţional, ca un dezmăţ violent. Nimeni nu mai ştie rostul lui. Un război poate începe cu bucurie şi idei măreţe şi mereu se termină cu disperare, frică, violenţă şi jaf.
Îşi turna continuu votcă şi comenta cu năduf alături de copiii lui soldaţi, pe care-i ducea la război. Era soldat de meserie. Îşi făcea cinstit meseria. Dar înţelegea în ce mizerie se află. Era neputincios.
– În război, cei care pierd sînt întotdeauna civilii, oamenii nevinovaţi, ostaşii, iar cei care cîştigă sînt politicienii, porcii ăştia cinici de la Kremlin sau de la Casa Albă. Cu cît mor mai mulţi civili şi soldaţi amărîţi, cu atît se îngraşă mai mult afaceriştii, generalii din spatele frontului şi oamenii puterii.
Mirosul groaznic al războiului
Legendarul căpitan Tîrîianov, care avea să plece ultimul din Afganistan după ce trupele au fost efectiv abandonate de Kremlin acolo, avea imaginea clară a situației. Era o mașinărie de război, dar înțelegea că acel război nu e războiul lui.
Era conștient că are pe conștiință viețile copiilor soldați și viețile civililor. El a fost primul care mi-a deschis ochii asupra contractului social: războiul din Afganistan a rupt definitiv contractul guvernului de la Moscova cu cetățenii lui.
Am povestit pe larg întâlnirea în cartea mea, „Sălbaticii copii dingo”. Experiența afgană pe mine m-a marcat profund: în ochii acelor copii ai războiului se vede ceva dramatic. Mirosul războiului e groaznic.
Și căpitanul avea o vorbă înțeleaptă:
– Dintr-un astfel de război nu se întoarce nimeni viu, chiar dacă rămâne în viaţă…
Tot de la el am aflat că afgan înseamnă tăcere.
Privind azi știrile mi-am amintit de el. Doamne ce catastrofă au lăsat în urmă aliații. Te sperii numai când vezi imaginile.
Și noi asta am serbat când s-au întors trupele românești de la Kabul?