Divinitatea ne-a revocat un privilegiu. În jurul lui Ivan Patzaichin erai bun prin contagiune

Poate n-am fost noi prea ascultători în ultima vreme, poate n-am fost cuminți, poate am făcut ceva rău. Ceva rău facem în fiecare secundă, deseori fără să ne dăm seama. Și va trece o vreme până când ne vom da seama ce tocmai am pierdut. Parafrazându-l forțat pe Caragiale, am pierdut enorm și ne vom simți din ce în ce mai monstruoși.

Ar fi trecut orice râu, chiar și Styx-ul, din doar două-trei cufundări ale pagăii în apă, doar pentru a aduce pe malul cel bun pe oricine i-ar fi cerut ajutorul. Avea darul ăsta, rar, de-a te trezi aproape din morți cu o palmă prietenească peste umăr. N-aveai cum să nu-ți revii, cum să nu fii viu în preajma lui. N-aveai cum.

Doar că, fără să ne dăm seama, am dezvoltat imunitate de turmă. De bunătate știm cum să ne eschivăm, iar de generozitate am învățat cum să ne ascundem.

Și mâine, ca și ieri, vom merge înainte, după ce azi ne vom fi oprit o milisecundă ca să părem importanți în propria noastră scală de valori

Recomandări

Pacienții unui spital din Prahova, pe cale să fie externați forțat: „96% sunt imobilizați, mulți dintre ei nu au casă sau familie”

Am fost contemporani cu Ivan Patzaichin. Asta ar trebui să ne trecem toți în CV-uri, dacă n-am avea pic de rușine. Divinitatea, oricare ar fi ea (iar în Delta Dunării poartă multe nume), tocmai ne-a revocat acest privilegiu.