ComenteazăEcaterina Varga este o figură prea puțin cunoscută publicului românesc consumator de istorie și mitologii istorice, deși viața și activitatea ei se leagă puternic de moții din Munții Apuseni, pentru care s-a zbătut și a tras niște ani de închisoare, tocmai în anii în care Avram Iancu se impunea ca personaj de prim rang între eroii românilor.
De ce nu este atât de mediatizată povestea ei? Sunt mai multe explicații posibile, iar printre acestea cred că a contat și contează destul de mult faptul că era unguroaică, fiică de nobili maghiari sărăciți, iar asta nu se pupă prea bine cu abordările și interpretările specifice unui militantism istoric maghiarofob.
Apoi, mai e o problemă mare cu activitatea acestei doamne, numită cândva, cu foarte puțină vreme înainte de revoluția de la 1848, „doamna moților”. Cel care i-a venit de hac în ianuarie 1847 și a smuls-o, spre arestare, din rândul moților ce o păzeau, a fost nimeni altul decât Andrei Șaguna, episcop și mitropolit ortodox al românilor ardeleni și importantă figură a militantismului național românesc.
E greu să potrivești cele două povești într-una în care amândoi să iasă bine sau măcar să nu iasă rău un erou național de talia lui Andrei Șaguna, figură patriarhală a naționalismului românesc ardelean din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, puternic reactivată după 1990.
Despre Ecaternia Varga zic documentele și puținele texte scrise că între anii 1840-1847 ar fi devenit o luptătoare pentru drepturile românilor iobagi din Munții Apuseni, în fața autorităților habsburgice ale vremii.
Știa să citească și să scrie, ceea ce era un avantaj considerabil în epocă, așa că prin petiții adresate guvernului Transilvaniei de la Sibiu și prin memorii susținute personal la Curtea de la Viena, „doamna moților” cerea, în numele acestora, înlăturarea abuzurilor autorităților și puternicilor vremii.
Pentru că nu a fost luată în serios cu cererile sale, în pofida perseverenței, Ecaterina Varga a schimbat macazul în direcția radicalizării și a îndemnat populația din Munții Apuseni la nesupunere și împotrivire fățișă față de nobilime și autorități.
După cum scrie istoricul Tóth Zoltán într-o faimoasă lucrare despre mișcările țărănești din Munții Apuseni dinainte de 1848, încă din vremea ei, Ecaterina Varga era o figură misterioasă și legendară și așa a rămas în memoria moților și a locuitorilor din satul ei natal, Halmeag, astăzi parte din comuna Șercaia, județul Brașov. „Toți cei care au scris despre ea – pentru sau împotriva ei – ori s-au ocupat de persoana ei, contemporani sau urmași, au țesut deopotrivă legende în jurul ei. Legenda ei s-a format din elemente reale și inventate. Aventurieră sau sfântă, înșelătoare pentru bani sau eroină – iată extremele care se ciocnesc în aprecierile celor ce se ocupă de ea”.
Rămasă văduvă, Ecaterina Varga se ocupa cu cultivatul cânepii și comercializarea acesteia cu ajutorul unor frânghieri sași din Brașov. Însă, după o vreme, a ajuns la judecată cu aceștia, pentru că nu i-ar fi plătit o mare cantitate de cânepă, în valoare de 631 de florini. Procesul cu aceștia se derula la tribunalul din Brașov, dar din cauza tărăgănărilor, aceasta s-a îndreptat cu plângeri înspre curtea imperială de la Viena, solicitând grăbirea judecății și recuperarea banilor de care avea mare nevoie. Cererile ei succesive nu i-au adus rezultatul sperat, iar situația ei economică s-a înrăutățit substanțial, aducând-o în pragul disperării. În acest context, nu se știe precis cum, această văduvă, mică proprietară sărăcită, a intrat în legătură cu țăranii minieri din Bucium, care-și căutau și ei dreptatea pe la diferite instituții din Ardeal.
Unii istorici spun că foarte probabil s-ar fi cunoscut prin sălile de așteptare ale avocaților din Aiud, pe unde ajungeau adesea cu jalbe și țăranii din Bucium care căutau pe cineva cât de cât școlit ca să-i sprijine, atât cu îndrumări și lămuriri, cât și în redactarea cererilor și inițierea diverselor demersuri către autorități.
Cum știa cele trei limbi ale Transilvaniei, „nemțește, ungurește și românește”, Ecaterina Varga părea exact aliatul de care moții aveau nevoie, după ce în 1837 autoritățile habsburgice au reprimat militar o revoltă țărănească. Țăranii moți au invitat-o să se mute între ei și i-au pus la dispoziție o casă în Bucium-Poieni, „prin nimic deosebită de celelalte case de la munte, construită din bârne și cu un acoperiș mare de șindrile”, cum avea să o descrie, la începutul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, istoricul Grigore Moldovan.
Ecaterina Varga s-a mutat în mijlocul moților în a doua jumătate a anului 1840, prima urmă cunoscută a activității sale fiind o cerere din 14 ianuarie 1841 adresată suveranului în interesul minerilor din trei sate și semnată de ea. În această cerere solicită respectarea vechilor privilegii și „ocrotirea împotriva năpăstuirilor slujbașilor domaniali și împotriva sarcinilor feudale mai grele decât cele statornicite de vechile obiceiuri”.
Prezența sa în mijlocul comunității a fost remarcată de autorități, fiind percepută ca un conducător înșelător și instigator. Cei din fruntea comitatului au fost surprinși că „o femeie străină, cu domiciliul nesigur”, prezenta, sub semnătura ei, cererile țăranilor care „n-o privesc câtuși de puțin”. Sau, după cum descrie situația în 3 octombrie 1842, Adam Ujvári, „este evident că sub numele Ecaterinei Varga se ascunde cineva, care, pentru o răsplată considerabilă, va agita pe petiționari până când va izbucni un incendiu și mai primejdios decât primul (cel din 1837)”, după care-l roagă pe vicecomitele Menyhért Fosztó să respingă ca fiind neîntemeiate reclamațiile acesteia și „să se lămurească cine este această Ecaterina Varga, pentru ce plată și pedeapsă își exercită influența ei nefastă”.
Activitatea sa în slujba moților nu s-a limitat la petiții și reclamații către curtea imperială sau autoritățile din Transilvania, ci a presupus și diferite forme de revoltă, de răspuns violent față de violențele și abuzurile ce vizau comunitățile țărănești din Munții Apuseni, după cum aflăm din cele două capitole dedicate acesteia de către menționatul istoric: „În ziua de 6 mai 1843, oamenii administrației au început să planteze un teren defrișat în apropiere de Detunata, expropriat de la locuitorii din Bucium. Aflând acest lucru, Ecaterina Varga s-a dus la fața locului cu 50-60 de iobagi înarmați cu ciomege și cu securi și au oprit cu forța lucrările de plantare, apoi a pus oamenii care o însoțeau să distrugă puieții sădiți”.
Îndrumați de Ecaterina Varga, moții au refuzat prestarea anumitor munci și lucrări și au blocat activitatea minelor și cuptoarelor de topit, așa că autoritățile au decis arestarea ei. Însă popularitatea acesteia în rândul moților și faptul că era mai mereu păzită de aceștia a împiedicat concretizarea acestei decizii, cel puțin pentru o vreme. Frica de o revoltă amplă care ar putea fi stârnită de arestarea acesteia i-a determinat pe cei din fruntea autorităților locale și imperiale să caute soluții alternative, iar soluția a apărut în persoana tânărului Andrei Șaguna, cleric ortodox ce urma să aibă o carieră spectaculoasă în fruntea comunității ortodoxe românești.
Postura sa de față bisericească a fost esențială atât în capturarea vicleană a Ecaterinei Varga, cât și în împiedicarea unei revolte țărănești de amploare. Unii istorici cataloghează intervenția acestuia drept trădare a moților și a intereselor țăranilor români. Alții recurg la explicații din registrul „răul cel mai mic”, susținând că prin sacrificarea acesteia a împiedicat uciderea și torturarea unui număr mult mai mare de țărani, în cazul unei noi revolte de amploare.
Indiferent cum privim lucrurile, e clar că o astfel de echilibristică argumentativă nu ar fi acceptată în cazul celor care i-au trădat pe Horia, Cloșa și Crișan, capii răscoalei țărănești din aceeași regiune, din 1784. Ca și în alte cazuri, avem de-a face cu un dublu standard istoriografic grosolan, întreținut, în primul rând, de către acei istorici care văd în meseria lor cu totul altceva decât un efort de reconstituire și explicare verosimilă a trecutului.
După arestare, Ecaterina Varga a fost aruncată în închisoare, fiind judecată abia după vreo patru ani, în 1851, la foarte puțin timp după încheierea revoluției de la 1848 și a războiului civil care a devastat multe părți din Transilvania. A fost condamnată la încă câteva luni de temniță, pe lângă anii deja executați, iar apoi exilată în satul ei natal, Halmeag, unde a murit la scurt timp, din cauza unei boli de plămâni despre care se consideră că ar fi o consecință a condițiilor din închisoare.
Trecerea anilor nu i-a adus foarte multă notorietate și recunoștință pentru cele făcute, figura sa și activitățile sale fiind de-a dreptul marginale în istoriografia românească, comparativ cu alte figuri care au reprezentat și militat în diferite forme pentru drepturile țăranilor români din Ardeal. Figura și biografia celui care a arestat-o, oprindu-i activitatea, au beneficiat de mult mai mult interes și apreciere, atât din partea istoricilor, cât și a instituțiilor statului.
Pentru Ecaterina Varga s-a ridicat în 1977 un bust în curtea bisericii evanghelice din Halmeag, iar o stradă din Brașov a ajuns să-i poarte numele. Probabil ar merita mult mai mult, mai ales din partea urmașilor celor pe care i-a ajutat și pentru care a înfundat temnița. Dar asta ar însemna nu doar o mai bună cunoaștere a trecutului, ci și o schimbare substanțială de perspectivă în privința istoriei, în sensul depășirii unor grile de lectură și interpretare simpliste, orientate nu spre explicarea și înțelegerea diverselor evenimente și procese, ci spre cultivarea de resentimente și stări conflictuale.
Rezultate Alegeri SUA – cine va fi noul președinte al Americii!