Văzute de sus, așa cum le vede cosmonautul Serghei Krikaliov în documentarul (producție germană) din 1997 al lui Andrei Ujică „Out of Present”, viețile noastre par mărunte în tribulațiile lor punctuale. Krikaliov a fost singurul om de pe Pământ care a plecat dintr-un acasă (URSS, 1991) și s-a întors în alt acasă (Rusia, 1992). În filmul de montaj al lui Ujică, alcătuit din imagini care documentează mai multe misiuni spațiale sovietice, dar și istoria de pe Pământ, Krikaliov e întrebat de o jurnalistă cum percepe schimbarea de turnantă din țara sa.
„E greu de zis, s-au întâmplat atâtea”, începe el prudent de pe Mir, după ce o pune pe jurnalistă să repete întrebarea. Apoi adaugă: „Ce mă impresionează e trecerea atât de rapidă a timpului. Acum e noapte și imediat se face zi”.
„Out of the Present” e un film ideal de văzut în această perioadă. Din păcate, nu e disponibil online, poate vreo televiziune să aibă inițiativa să-l cumpere, n-a fost arătat până acum la TV în România. L-am văzut la București, la Festivalul One World din 2009, când Ujică a povestit că toți astronauții vor să se reîntoarcă în spațiu și toată activitatea lor ulterioară (întâlniri de popularizare, turnee, conferințe șamd) se hrănește din speranța că într-o zi s-ar putea reîntoarce.
Probabil nu doar lipsa gravitației le dă acestora imensa fericire pe care o au în spațiu (toți sunt cu gura până la urechi în înregistrările video). E și o întoarcere acasă. Toți avem praf de stele în ADN, oricât de prinși suntem în siguranța vieților grele de pe Pământ.
I-am cerut lui Ujică filmul și l-am revăzut. La 13 ani de la prima vizionare m-a captat și mai mult diferența dintre corpurile imponderabile din spațiu și greutatea pe care o au când cad pe Pământ și sunt extrase cu hamuri din capsulă, în ceea ce pare o întreprindere atât de rudimentară și de stângace a omului de a sonda infinitul.
Nimic din echipamentele lucioase din SF-urile americane, ci autobuze uzate, scări ruginite, termosuri de ceai ținute de asistente medicale, scaune cu pături ducându-i pe sus pe exploratorii buimaci. Pe stația spațială nu te-ar mira să vezi țevi îndesate cu câlți. Cu toate astea, omul a ajuns departe.
După 10 luni în spațiu, Krikaliov are, cu ochelarii de soare la ochi, aerul scindat al lui De Niro din „Taxi Driver”, dar colegul lui Aleksandr Aleksandrovici Volkov, care revine după o misiune mult mai scurtă, se reobișnuiește imediat și, dintre pături, le spune celor din jur: „Ceaiul e minunat, vremea e magnifică. Ce mă bucur să vă văd!” (Păcat că Cehov n-a prins cucerirea spațiului…).
Cum scăpăm de gravitație?
„Out of the Present” ne face să ne gândim la cum ne raportăm la istorie, dar și la faptul că toți suntem compuși dintr-un om mai mare și unul mai mic, la interior, care e cel adevărat și care e liber sub orice formă de guvernământ și în orice configurație a destinului.
Dacă e să ne propunem ceva pentru noul an, ce-ar fi să renunțăm la ceva ce ne blochează mișcările? Voi la ce ați renunța? Eu îmi propun să renunț la frică – sub toate formele ei, inclusiv la teama că nu-i poți proteja pe cei dragi. Frica e tot un fel de gravitație. Nu cred că trebuie repetată ca o mantră „Povestea drobului de sare” a lui Creangă (deși într-un fel ajută), ci să ai convingerea că programul începe să se închidă odată ce emiți intenția. Deci, emiteți-o!
A doua recomandare
Frații Coen au un film foarte frumos, se găsește și pe Netflix, „The Ballad of Buster Scruggs”. Una din scenele lui memorabile e cu o fată și un bărbat mai în vârstă, într-o caravană prin Vestul Sălbatic. Când îi atacă indienii, bărbatul îi dă fetei un pistol. Mai bine să se omoare decât să fie violată. Speriată, ea se împușcă înainte ca apărătorul să-i fi ucis pe indieni. Îți rămân în minte calmul bărbatului, convingerea lui că se va purta ireproșabil și că asta e tot ce poate face.
La final bărbatul e văzut din spate, iar câinele fetei, mic și ridicol, îi latră la picioare, în timp ce din josul dâmbului iubitul fetei, care o ceruse de nevastă cu o seară înainte, așteaptă fără să știe ce s-a întâmplat. „Mr. Arthur had no idea what to say to Billy Knapp”, spune insertul de pe ecran (adică „Dl. Arthur habar n-avea ce să-i spună lui Billy Knapp”.). În bejul ars al preeriei, această mică poveste morală admite că eroismul vieții sub gravitație e greu de exprimat în artă sau în viața de zi cu zi. Esența lui e mult prea fină.
Și o propunere muzicală
Pe YouTube puteți să-l ascultați pe Claude Debussy interpretându-și una dintre cele mai cunoscute bucăți muzicale, „Claire de lune”. E o înregistrare pe piano roll din 1913, una din ultimele făcute de Debussy când avea 52 de ani și suferea deja de cancer (va muri cinci ani mai târziu.).
Nu știu de ce mi-a venit să leg această piesă de filmele de mai sus. Față de interpretările moderne, majoritar melancolice și adesea triste, „Claire de lune” e în viziunea autorului o bucată sprințară, ca un prosecco băut cu măsură, despre frumusețea și gravitatea vieții.
Cred că această asociere inconștientă vine de faptul că în interpretarea lui Debussy viața pare să fie altceva decât griji și suspinuri – lucru care devine vizibil doar când iei o anumită distanță. Nu trebuie să te duci în spațiu pentru asta, e de ajuns să asculți înregistrarea de acum 110 ani.
Vă urez să reușiți să luați această distanță în 2023 și să vă apropiați și mai mult de ceea ce sunteți cu adevărat.
unfake • 01.01.2023, 14:26
La ce bun sa recomanzi un film (si nu la modul general ci ca un indemn de vazut zilele astea) despre care e sigur ca foarte-foarte putini ar putea avea acces la el ??? Asa, numai sa oftici omul ?