Când a venit, am început să povestim. Şi deodată îmi zice:
– ”Tu ştii cazul dispariţiei copiilor de la tine, din sud?”
– ”Nu, habar nu am”, zic eu uimit.
– ”Ei bine, îmi explică el, există, aşa, un fenomen straniu: dispariţia copiilor.
Aşa cum pleacă toamna păsările în ţările calde. Se trezesc într-o zi şi le vezi cârduri-cârduri plecând undeva în ţările calde. Aşa şi în satele tale de baştină: brusc a dispărut un număr mare de copii.
Dispar copii și nimeni nu se sesizează?
M-a uimit povestea. Cum să dispară copiii? Nu unu, nu doi, ci o mulțime de copii minori care părăsesc o comunitate într-un timp foarte scurt. Dispar 34 de copii minori într-o perioadă scurtă de timp? Şi situația se repetă an de an.
Ce este şi mai îngijorător e faptul că nimeni nu s-a sesizat: familii, şcoală, instituţiile statului. Ce se întâmplă?
Cum s-a aflat? Padova, o localitate din Italia, se trezeşte în câteva zile cu un număr mare de copii abandonaţi. De unde sunt? Din Republica Moldova, raionul Cahul. Unde e asta? Se pun în mişcare instituţiile statului. Se analizează şi se trage o concluzie: aceşti copii sunt rezultatul unui ”trafic organizat”. Cineva plăteşte, cineva îi transportă. De ce, cum, pentru ce?
Atenţie la parcurs. Legea din Italia nu permite expulzarea minorilor. Ei sunt luaţi, duși în centre speciale, în şcoli speciale, în internat şi sunt crescuţi acolo. La maturitate primesc “hârtia magică”: dreptul la muncă în Italia.
Schema: părinţii plătesc „traficanţi” ca să le ducă în Italia copiii minori, care să fie preluaţi de instituţiile italiene, educaţi, apoi să primească dreptul la muncă.
Aţi înţeles? E o schemă pe care eu o numesc „Paradisul copiilor”: din Iad, prin Purgatoriu în Paradis. Am studiat-o. Ştiu cum se produce. Cunosc şi o parte a rezultatelor.
Ştiţi ce e foarte tragic în această poveste? Să o iau pe ocolite, că doare foarte tare. Să învârtim cuţitul în rană încet. Instituţiile italiene au făcut un demers. S-au sesizat instanţele locale din Republica Moldova. Problema a rămas cumva „în coadă de peşte”: s-a rezolvat de la sine.
”Exodul” copiilor prin țări și limbi necunoscute
Cert este că acest exod al copiilor pare a se fi stopat în această variantă. Sau mai degrabă s-a transformat, dar din alte cauze, precum liberalizarea vizelor. Adică exodul nu a fost oprit, ci împins spre o vârstă mai înaintată, când copilul devine major.
Mai facem un pas. Poate mă repet. Aici, atenţie, nu vorbim de fenomene „naturale”, de păsări migratoare, ci de exod de copii minori, pe cont propriu.
Imaginaţi-vă un copil de 15 ani care pleacă singur şi trece ilegal multe hotare, în condiţii de mare risc, prin ţări şi limbi necunoscute. Şi ajunge nu se ştie unde.
Unde e Cahulul şi unde e Padova? Cei cu inima slabă mai bine să nu încerce. Ştiu nişte poveşti zguduitoare: lacrimi şi sânge. Dar să nu devenim patetici.
Fac un pas mai departe. Acum să punem şi puţină sare pe rană.
Analizând din perspectivă istorică, bătrânii şi copiii sunt cei pe care societatea tradiţională îi protejează cel mai mult. Am studiat problema la mine în regiune. Copiii niciodată nu sunt îndepărtaţi de familie. Sunt folosiţi ca forţă de muncă, într-adevăr. Dar nu îndepărtaţi. De ce? Pentru că familia este garantul protecţiei lor. E o veche tradiţie.
Au apărut pe urmă instituţii ale statului care au suplinit acest garant şi au adus şi un cadru legal. Copiii au devenit poate cel mai protejat grup social. Pentru că el este cel mai fragil şi pentru că în el ne vedem viitorul nostru.
Au fost cazuri când ei au fost înstrăinaţi? Da. Într-un număr aşa mare doar într-un caz: în perioadă de război. De ce? Pentru că era singura formă de a-i proteja. Te desparţi de copilul tău în perioadă de război, îl trimiţi în spatele frontului, pentru că doar aşa îl poţi proteja. E singura situație de care ştiu eu. Probabil mai sunt cazuri excepţionale.
”Ne-am abandonat copiii, visând la himera unei lumi mai bune”
Ce s-a întâmplat în Basarabia actuală? Cum e posibil ca instituţiile fundamentale ale statului care sunt responsabile cu educaţia şi protecţia copiilor să nu ştie sau să fie indiferente la dispariția multor copii?
Ce s-a întîmplat cu societatea noastră dacă un exod al copiilor a devenit o normalitate?
Ce s-a întâmplat cu familiile şi părinţii noştri dacă trimiterea copiilor, cu acordul sau cu acceptarea tacită, a devenit singura şansă, singura „investiţie în viitorul copiilor”, singura salvare a lor?
Şi nu trăim vremuri de război.
Ce s-a întâmplat cu societata noastră? Ce s-a întâmplat cu noi de fapt?
România nu e departe de acest caz teribil.
Ştiţi ce s-a întâmplat? Ne-am abandonat copiii. Le-am pus în pericol viaţa, visând la o lume mai bună, care e de fapt o himeră.
Şi ei ştiu asta. Ei trăiesc asta. Le-am văzut ochii. Nimic nu arată mai cutremurător decăt ochii unui copil abandonat.
Vă avertizez: se vor răzbuna mai târziu, fiţi siguri!
Şi noi ştim că i-am abandonat, dar nu vrem să privim adevărul în faţă pentru că doare. Pentru că e o mare tragedie ce ni se întâmplă, iar noi ne prefacem că e o victorie, o reuşită. Nu, e o mare înfrângere, pentru că deja ne-am sacrificat viitorul, copiii noștri.
Paradisul la care sperăm pentru copiii noștri este de fapt un Iad cu consecinţe teribile pentru viitor.
Cam asta am produs în ultimii 30 de ani.