Dacă în calitate de comandant suprem al forțelor armate nu-i cere nimeni președintelui să fie și un soi de Rambo sau de soldat universal și nici vreun strateg genial, nici în calitate de prim oblăduitor al afacerilor externe ale țării nu și-l închipuie nimeni drept vreun Titulescu. Dar, orișicât, olecuță de diplomație ar trebui să stăpânească, cum ar trebui să fie dotat cu reacții prompte, provocate de stăpânirea cutumelor internaționale. Se pare, însă, că nu prea este cazul, că avem așteptări prea mari.

Marți, 27 aprilie, președintele Klaus Iohannis a rupt tăcerea, după o perioadă de inactivitate, și a ținut o conferință de presă destul de lungă, de aproape o oră. De data aceasta chiar a lăsat ziariștii să-l întrebe orice sau aproape orice, nefiind la fel de grăbit ca de obicei să încheie socotelile cu presa.

Printre întrebările la care președintele nu se aștepta a fost și una legată în același timp atât de politica externă, cât și de cea internă.

„Domnule Președinte, puteți să-mi spuneți care a fost argumentul sau necesitatea pentru care România anul trecut, în septembrie, a finanțat cu 100.000 de euro presa și societatea civilă, mai concret protestele împotriva puterii din Belarus? În condițiile în care, în aceeași perioadă, Ministerul de Finanțe împrumuta bani pentru a face față atât refinanțării datoriei publice, cât și finanțării deficitului bugetului de stat”, a sunat întrebarea.

Președintele, care probabil n-a ascultat cu atenție întrebarea, s-a grăbit să răspundă în doi peri: „Una-i una, alta-i alta. Aceste chestiuni au fost foarte bine explicate la vremea respectivă și de mine, și de ministrul afacerilor externe. Noi am încurajat, prin diverse măsuri, împreună cu partenerii noștri, societatea civilă din Belarus și încurajăm în continuare Belarusul pe calea democratică”. După care, când a fost întrebat care a fost, totuși, argumentul acestei finanțări, domnul Iohannis a redevenit același arogant inadaptat cu care ne-am obișnuit, răspunzând sec: „Acesta a fost argumentul!”.

Dar nu aici este problema în răspunsurile președintelui, deși acestea sunt greșite fundamental. Căci, concentrându-se să se eschiveze de la răspuns, Klaus Iohannis a ratat singurul răspuns acceptabil. Căci președintele nostru ar fi trebuit să fie foarte ferm în a declara un singur lucru: „România nu a finanțat protestele împotriva autorităților statului Belarus!”. Atât avea de spus, nimic mai mult.

Căci nici o țară membră a UE și nici o țară membră a NATO, organizații care garantează aderarea la solide principii democratice și la bune practici în politica internațională, nu finanțează proteste de stradă în alte țări. Or, președintele României care, de fapt, habar nu avea despre ce se vorbește, a acceptat, răspunzând aiuristic, faptul că România ar fi finanțat cu 100.000 de euro protestele de stradă din Belarus, proteste cauzate de modul în care s-au desfășurat alegerile care au dus la al șaselea mandat prezidențial al lui Aleksandr Lukașenko.

Dacă domnul Iohannis nu a văzut o problemă în asta, dacă nu i-a tresărit nici un mușchiuleț pe față când a fost întrebat de ce România a finanțat acele proteste, atunci e destul de clar că politica externă a României nu este tot timpul pe cele mai bune mâini. 

Anul trecut, de fapt, domnul președinte nu a explicat nimic despre această finanțare. Cel care a explicat, într-adevăr, a fost ministrul de externe. Dacă și-ar fi citit, măcar, informările venite de la MAE, domnul președinte ar fi aflat că România nu a trimis nici măcar un singur cent direct către Belarus. 

Cei 100.000 de euro, provenind din bugetul pentru asistență pentru dezvoltare și asistență umanitară pentru anul 2020, au fost transferați de MAE către European Endowment for Democracy (EED), instituție europeană specializată în acordarea de asistență pentru consolidarea democrației și a drepturilor omului în țările europene din vecinătatea UE.

Nici EED nu a finanțat protestele de stradă, ci a direcționat fondurile provenite de la România și de la alte țări membre UE înspre societatea civilă și presa independentă din Belarus, supuse unor puternice presiuni de către administrația lui Lukașenko, aflat la conducerea Belarusului din 1994.

Pe undeva, e bine că președintele României nu a prea mai călătorit în interes de stat în ultimul an. Cine știe ce neplăceri diplomatice ar fi putut provoca, din moment ce este atât de inabil în reacții, atât neatent și de autosuficient încât poate accepta că România ar fi făcut lucruri pe care România nici nu le-a făcut și nici n-avea voie să le facă. De asemenea, este la fel de bine că președintele a convocat CSAT de-abia după ce Rusia și-a retras trupele de la granița cu Ucraina. E mai bine că le-a lăsat rușilor timp de gândire, căci, altfel, la cald, când criza era în toi, cine știe ce vorbe tăioase le-ar fi adresat, ducând la cine știe ce năzbâtie caracteristică.

 
 

Urmărește-ne pe Google News