ComenteazăMai-marii lumii adunați în Glasgow la summitul COP26 încearcă, iar, „să facă ceva” legat de sinistrul climatic. Activiști, oameni de știință, cercetători, lobby-uri de diverse feluri se luptă, fiecare în felul său, să influențeze rezultatul final. Dar, concret, ce păreri se înfruntă acolo? Răspunsul e că depinde de scenariul științific și de proiectul politic din spatele ideilor.
Există un scenariu foarte întunecat în care criza climatică fie nu mai poată fi oprită, pentru că, fizic, e prea târziu, fie ar putea fi oprită, dar e politic și economic imposibil. Dacă mergem pe acest scenariu, nu se mai poate face nimic pentru a opri cursa apocaliptică spre 2 și apoi 3 grade în plus cam pe când India, Rusia și China și-au propus să atingă net zero emisii (2060-2070).
Scenariul negru
Concret, ce înseamnă 2 sau 3 grade în plus? Nu doar valuri de căldura și fenomene extreme apărute ocazional, așa cum orice om are tendința să creadă, la primul impuls. Dacă criza climatică s-ar rezuma la acestea, provocarea nu ar fi atât de mare.
În multe părți din Africa, Asia și chiar sudul Europei oamenii s-au adaptat la valuri de căldură și furtuni.
Nu, nu e vorba de un simplu val de căldură și de furtuni imprevizibile, ci de un pachet toxic de probleme mult mai mari, de scară civilizațională.
E vorba despre inundarea zonelor de coastă în care trăiește o mare parte a populației urbane din lume, de sute de mii de refugiați climatici care vor cere protecție și vor fi probabil respinși cu violență. E vorba de colapsul ecosistemelor care întrețin lanțurile alimentare, sau de conflicte militare majore legate de resurse, și mai ales de apă. Ceva în genul sfârșitului Imperiului Roman, metaforic vorbind (sau poate nu doar metaforic).
Acesta e scenariul pesimist și, pentru mulți, previzibil de paralizant, la capătul lui aflându-se ororile extincției, conform unor estimări. Dincolo de „postul” personal legat de forme evitabile de consum poluant, există totuși și aici o opțiune rațională: e nevoie de mărirea capacității de adaptare a sistemelor.
Concret, vorbim de îndiguiri masive pentru a proteja orașele de coastă, extinderea pe scara nemaiîntâlnită a sistemelor de sănătate și gestiune a dezastrelor, economie circulară (prelungirea ciclului de viață al materialelor și produselor), măsuri de securitate alimentară, consolidarea economiilor locale.
Scenariul mai puțin întunecat
Există însă și un alt scenariu, mai optimist, deși termenul „optimist” e un pic impropriu, dat fiind că trăim deja. În acest scenariu, clar dominant, nu am trecut granița spre ireversibil și putem stabiliza clima la nivele mai suportabile, realist undeva între 1,5 și 2 grade.
Civilizația umană continuă, tranziția verde o face posibilă. Este un scenariu care invită la acțiune și aici avem trei abordări.
Spre deosebire de acum zece ani, negaționismul climatic nu este reprezentat la COP26. În continuare se mai aude:
- Placa tehnooptimistă (cineva, undeva va descoperi soluții-miracol),
- Dezvoltaționismul nihilist („până ce țările bogate nu se decarbonizează, restul ardem cărbune ca să ne putem dezvolta, chiar dacă ajungem să ardem în final”)
- „Amânatorismului”, gen „dă-mi, Doamne, abstinența, dar nu încă”.
Varianta radicală a ecosocialismului
Există și acum, așa cum există, de decenii, o abordarea maximalistă, cu origini în economia descreșterii.
Ea proclamă ca precondiție eutanasierea sistemului capitalist și înlocuirea lui cu un sistem global ecosocialist care planifică rațional tranziția verde.
Ea vizează, redistribuind în același timp bogăția între Nord și Sud, regimul de intervenție promovând inclusiv mobilizarea specifică economiei de război.
Cu priză la unii activiști, oameni de știință și universitari prezenți la summit, ecosocialismul nu are însă niciun aliat politic real. Motivul este absența subiectul ei politic (umanitatea) și agentului său (o guvernanță globală democratică, competentă și funcțională de-a lungul tuturor fuselor orare) care vor expropria marele capital, vor anula imperativul creșterii și, prin planificare, vor aduce pe toată lumea la un nivel de consum sustenabil, fără mari deosebiri între un american și o boliviană.
Soluțiile și limitele ecoliberalismului
Însă vocile care contează la summit sunt cele ce se aud de la alianțe puternice de state și corporații care susțin că odată ce avem un preț fix al carbonului (se face lobby pentru 50 de dolari pe tona de carbon), investitorii, producătorii industriali, transportatorii și consumatorii vor migra de la economia bazată pe emisii de carbon și metan spre ceva mai curat.
Procesul va fi ajutat de băncile centrale care deja cer publicarea de informații legate de nivelul carbonului din activele financiare deținute de bănci și le supun pe acestea unor „teste de stres” pentru a vedea cum ar face față la șocuri.
În această abordare ecoliberală, piața va semnala că va pedepsi dependența de carbon și va valora tranziția verde, făcând ca cel mai învârtoșat negaționist din boardul unei companii de petrol să se grăbească să își decarbonizeze portofoliul. Semnalele pieței dictează aici ritmul și conținutul tranziției.
Ecoliberalismul are hegemonie politică, majoritatea dezbaterilor având parte pe diverse nuanțe ale acestuia. Nimeni însă nu o face sperând în triumf, ecoliberalii lucizi având motive serioase să fie angoasați.
Unu la mână, ecoliberalismul domină de decenii și emisiile au crescut dramatic, nu au scăzut. Sigur, sectorul financiar pompează mai mulți bani ca niciodată în direcția tranziției verzi, dar o face în volume extrem de insuficiente.
Potrivit FMI, dacă acum se investesc 1.000 de miliarde de dolari în tranziția spre economia cu emisii zero, de acum până în 2030 ar trebui ca suma anuală să crească de patru ori, lucru extrem de improbabil.
Mai mult decât atât, o mare parte a acestor bani ar trebui să meargă spre zone extrem de riscante pentru investitori, cum ar fi răspândirea tehnologiilor verzi de mare impact (hidrogen verde produs cu eoliene sau energie solară, captură de carbon naturală sau artificială, baterii avansate). Totul ar trebui făcut pe o scară atât de mare încât ele ar fi competitive la preț cu economia bazată pe fosile, nimeni nepermițându-și politic veste galbene înnebunite de costuri mărite cu căldura, curentul și transportul.
Pericolul ca proiectele să fie doar „vopsite în verde”
Carul de probleme ecoliberale nu se oprește aici. Să presupunem, de dragul argumentului, că marile investiții verzi vor avea loc simultan în industrie, energie, transport, agricultură și construcții (ar fi un precedent istoric!) și că vor fi chiar verzi și nu vor fi de fapt doar vopsite în verde, cum se întâmplă adesea.
Riscul este ca acești bani să se îndrepte unde este raportul cel mai bun dintre risc și randament, adică în țările bogate și relativ bogate, lăsând pe dinafara țările cele mai vulnerabile la schimbările climatice și care sunt cel mai puțin responsabile de situație.
Acum, emisiile globale în două țări cu venit mediu-superior (China și Rusia) le depășesc pe cele combinate ale UE și SUA.
Dinamica demografică la actualele rate de creștere a consumului arată că explozia emisiilor va avea loc în statele în curs de dezvoltare, iar viitorul planetei se joacă de fapt acolo. Însă șansele ecoliberalismului de a fi soluția în aceste țări rămân mici.
Încărcate de datorii, mai ales după pandemie, și cu state slabe, ele vor apela la FMI și la băncile publice multilaterale să le ajute cu banii, capitalul financiar văzându-le ca prea riscante. Însă, așa cum arată o intervenție recentă a două economiste, abordarea Fondului e strictă: eco terapie de șoc cu risc inflaționist bazată pe un preț fix al emisiilor de carbon, plus reducerea nivelului de risc de către stat pentru investitorii care s-ar încumeta să apară prin cofinanțarea publică a proiectelor. Vai, și am uitat să spun că toate aceste obstacole trebuie depășite în opt ani, dacă ar fi să avem vreo șansă stabilită științific să rămânem în banca de 1,5 grade+.
A treia cale: statul să facă drum piețelor
În fine, varianta intermediară între ecosocialism și ecoliberalism este o formă de eco-Keynesism/Green New Deal, cu susținere în unele cercuri politice (europene mai ales), tehnocratice (mai ales în Comisia Europeană) și activiste, dar încă departe de a avea mare greutate la masa puterii.
Ea nu respinge capitalismul ca sistem. Caută să-l disciplineze prin coordonarea între băncile centrale și ministerele de finanțe pentru a asigura fluxul de investiții publice necesare. Vizează conversia sistemelor energetice și de transport mai ales la variante fără emisii de carbon.
Și se bazează pe pedepsirea de către băncile centrale a activelor financiare „murdare” în paralel cu aprecierea celor verzi, mutând capitalul spre acestea din urmă.
În eco-Keynesism ar exista nu doar o compensare a maselor de oameni care au de pierdut din aceste transformări pe calea unor sisteme de redistribuție care să dea substanța conceptului de „tranziție incluzivă social”. Altfel spus, o politică industrială verde asumată, cu un rol mai activ al statului în promovarea inovațiilor și finanțarea de proiecte verzi necesare eco-social, dar pe care piețele nu și le-ar asuma.
Ar mai exista în eco-Keynesism – și aici e esența problemei – un sistem de planificare indicativă (nu centralizată, ca în comunism, să ne înțelegem) a tranziției verzi atât la nivel de cerere, cât și de ofertă în toate marile sisteme (industrie, transport, agricultură, energie, construcții). Cum? În sensul că criteriile planificării vor fi obligatorii la formularea fiecărui proiect.
Sistemul care ar decurge de aici ar aplica chiar și o formă de protecționism vamal verde, penalizând țările care nu se ajustează la standardele sustenabile de pe piața internă (Comisia Europeană are în acest sens o propunere oficială). În eco-Keynesism statul conduce tranziția și piețele îl urmează, nu viceversa.
Dincolo de slăbiciunea sa politică, marea provocare a eco-keynesismului este că are nevoie de un nivel extrem de ridicat de coordonare internațională.
Greu de făcut în actualul context de tensiune în raport cu unii dintre cei mai mari poluatori: China și Rusia.
Or, spre deosebire de social-democrația occidentală, eco-Keynesismul are un deceniu, și nu câteva decenii în care să își demonstreze potențialul.
Iar după ce dezastrul climatic cu încetinitorul în care trăim este pus pe fast-forward, rezultând în catastrofe umanitare de mari proporții, s-ar putea ca fereastra istoriei să se deschidă spre forme de reacție politică pentru care afirmațiile despre „radicalismul” eco-Keynesist ar suna ca o glumiță de salon monden.
Foto: EPA
La ce secție de votare votezi duminică și cum poți vota dacă nu ești în localitatea de domiciliu pe 24 noiembrie la alegerile prezidențiale!