ComenteazăBernstein avea doar 16 ani când a avut primul contact cu presa. După o recomandare a tatălui său, a devenit copy boy (dactilografia și scria după dictare articole ale jurnaliștilor, printre altele – n.r.) la ziarul Washington Evening Star. Acolo a văzut prima dată o redacție și s-a îndrăgostit iremediabil de ea. Azi numărul anilor pe care îi avea când a intrat în această profesie se citește în oglindă. Are fix 61 de ani de jurnalism – petrecuți la The Washington Post, dar și la televiziunile CNN, ABC sau CBS – în care a documentat unele dintre cele mai importante evenimente din istoria recentă: decolarea Laikăi în spațiu, inaugurarea și asasinarea președintelui John F. Kennedy, succesul Beatles-ilor și nu în ultimul rând, scandalul Watergate.
Poate nu e întâmplător că acum, în anul în oglindă a publicat autobiografia „Chasing History: A Kid in the Newsroom” (trad. „În urmărirea istoriei: Un copil în redacție”), în care își povestește fascinantul parcurs jurnalistic. La începutul anului am asistat la o discuție live pentru abonații The Washington Post despre această carte, moderată de jurnalista de investigație Carol Leonnig de la The Post, care are două premii Pulitzer la activ. Am făcut o selecție a celor mai inspiraționale momente din cariera lui Bernstein, care pot deveni ușor lecții universale, indiferent de meseria pe care o ai.
1. Amintește-ți cum te-ai îndrăgostit de profesia ta
Când avea 16 ani, Berstein era un rebel pe punctul de a se lăsa de școală, iar tatăl lui se temea pentru viitorul său. Pentru că știa că fiul lui scrie cu ușurință (era bun la eseuri) și că a făcut un curs de jurnalism în clasa a X-a, s-a gândit că i s-ar potrivi un job de copy boy. Tatăl știa un jurnalist de la The Star, ziarul conservator al orașului (spre deosebire de The Washington Post, chiar și atunci era cunoscut drept ziar liberal), pentru care fusese sursă pentru un editorial.
După un interviu în care lui Carl Bernstein îi era clar că n-o să fie angajat din cauza aspectului său de 14 ani, deși își cumpărase un costum nou-nouț pentru această ocazie, editorul l-a dus să-i arate redacția ziarului.
„Și în acel moment, nu văzusem niciodată o astfel de emoție, oameni strigând, pagini smulse din mașinile de scris, zgomotul mașinilor de scris și toți arătând ca și cum ar fi în cele mai urgente misiuni din națiune (…) Iar eu eram ca un cățeluș care se încorda în lesă pentru a absorbi toate acestea”.
Miracolul de a vedea zilnic cum se nășteau știrile l-a făcut să creadă din primele lui săptămâni acolo că e în cel mai bun loc în care poate fi la doar 16 ani. Și apoi a început să înțeleagă ce însemna o știre cu adevărat. „Adevărul în toată complexitatea sa” era principiul călăuzitor al reporterilor și editorilor „uimitori” de la The Star. „Era un ziar mai bun decât The Post în acele vremuri”, spune Bernstein. „Deci, am fost norocos”.
Pornind de la principiul celor de la The Star, când avea să ajungă la The Washington Post, Bernstein și Woodward au dezvoltat definiția știrii: „cea mai bună versiune a adevărului care se poate obține”.
2. Fii recunoscător omului/oamenilor care ți-a/u influențat cariera
Sidney Epstein, editorul de atunci de la The Star, rămâne cel mai important om din cariera lui, „pentru că a văzut ceva în mine despre care nici măcar nu știam că există cu adevărat”. Bernstein crede că a fost binecuvântat cu doi dintre cei mai tari editori pe care i-ai putea avea vreodată ca reporter: Sidney Epstein (care era „reținut și foarte meticulos în tot ceea ce făcea”), cu care a lucrat pe când era doar un puști, și Ben Bradlee, cu care a lucrat când a ajuns la The Washington Post, la vârsta de 22 de ani.
„Ce vrei să fii când vei fi mare?”, l-a întrebat editorul Sidney Epstein pe Bernstein după doar câteva luni de când devenise copy boy. Reporter, i-a răspuns. „Ce te face să crezi că poți să fii reporter?”. Bernstein mersese pe teren pe timp de noapte la câteva întâlniri ale unei asociații civice și i-a răspuns că a documentat acele întâlniri și că mereu l-au pasionat secretele. Editorul și-a scos atunci agenda cu subiectele împărțite pentru documentarea inaugurării lui Kennedy, apoi i-a spus să meargă la intersecția dintre Fourth și Pennsylvania Avenue, să contribuie la documentarea paradei inaugurale. „Nu vreau să faci nimic fantezist. Uită-te la mulțime și scrie ce vezi”. La scurt timp, Bernstein avea să contribuie și la documentarea asasinării lui Kennedy și să fie printre primii care aveau să demonstreze puterea fantastică a jurnalismul de investigație.
3. Întoarce-te la povestea care te-a marcat cel mai mult de-a lungul muncii tale
Te-ai aștepta, poate, ca investigația afacerii Watergate să fie documentarea care l-a marcat cel mai mult, însă alta a fost povestea care rămâne până azi cea mai puternică în memoria lui Bernstein.
Printre sarcinile unui copy boy se număra și scrierea necrologurilor. În plus, nu numai că Bernstein scria despre cine s-a stins din viață, însă se și ducea acasă la familii să le ceară o poză cu persoana care a murit. După aproximativ un an și jumătate de când se angajase la The Star, doi tineri din Washington s-au înecat. „A fost o poveste oribilă”, își amintește. Și cu această ocazie, a fost trimis la casele tinerilor pentru a face rost de fotografii cu ei. Când a bătut la ușa primei familii, i-a răspuns un tânăr de vreo 30 de ani. S-a prezentat – Carl Bernstein de la The Star -, i-a spus că îi pare rău că se află acolo în acele circumstanțe și l-a rugat să îi dea o poză cu fratele lui care a murit. Tânărul s-a întors cu un portret, însă nu cu unul al unui puști de 16 ani, așa cum era cazul, ci cu unul al unui bărbat de aproximativ 30 de ani. „Și m-am uitat la poză și am spus: Trebuie să fie o greșeală aici. Sunt aici pentru o poză cu fratele tău mai mic”. Și tânărul din ușă l-a întrebat îngrozit ce s-a întâmplat. „Sunt aici pentru că fratele tău s-a înecat. Și am crezut că va leșina”. Avea să afle atunci că și celălalt frate al tânărului din ușă murise cu două săptămâni în urmă – era polițist și fusese împușcat de un delincvent.
Am știut atunci, mai bine decât am învățat vreodată, că noi, ca reporteri, avem de-a face cu ființe umane. Și că nu putem niciodată să ajungem într-o situație cu un carnețel și să plecăm pur și simplu, să credem că avem povestea. În acel moment am învățat că trebuie să ne uităm la oamenii despre care scriem ca la oameni. Și cred că ăsta e unul dintre lucrurile care de-a lungul anilor au devenit adesea uitate în jurnalism.
Carl Bernstein:
4. Ieși din zona de confort, interacționează real cu oamenii
Bernstein crede că în ultimii ani, de când e la putere internetul, jurnaliștii ies mult mai puțin pe teren decât ar trebui să o facă. „Aruncați o privire la filmul Toți oamenii președintelui (n.r. – ecranizarea investigației despre Afacerea Watergate) sau citiți În urmărirea istoriei (n.r. – ultima lui carte), și o să vedeți că poveștile apar atunci când ieși din birou, vorbești cu sursele, cu o sursă, și încă una, și încă una, când nu accepți niciodată nu ca răspuns. Dacă o ușă ți se trântește în față, mergi la ușa alăturată. După cum am învățat eu și Woodward, cele mai bune informații vin adesea noaptea, când mergi la casele oamenilor. Nu poți obține asta stând la birou”.
Jurnalistului i se pare că nici la The Washington Post nu se merge suficient de mult pe teren și că în general sunt mulți reporteri care nu părăsesc biroul și fac interviuri la telefon, însă asta nu se compară cu bătutul la uși. „Cum vei ajunge la adevăr dacă nu te așezi să vorbești cu oamenii?”. Încă de pe vremea când era reporter la The Star, a învățat că una dintre calitățile esențiale ale unui reporter este să fie un bun ascultător. Și din experiența lui, „oamenii vor încerca să-ți spună propriul adevăr – chiar dacă nu este adevărul real și tu trebuie să mergi la alte surse – dacă le dai o șansă oamenilor, îi respecți și îi asculți”.
5. O ușă închisă o deschide pe alta
Cea mai grea decizie pe care Bernstein a avut-o de luat în carieră a fost atunci când a părăsit redacția în care s-a îndrăgostit de jurnalism. Știa că nu va putea rămâne reporter la The Star decât dacă ar fi terminat facultatea (devenise o regulă la angajarea reporterilor), iar el renunțase deja la studii. „Și deși am iubit The Star, așa cum spun în carte, The Star, în acest caz, nu m-a iubit prea mult”. Sidney Epstein și aproape toți editorii cu care lucrase erau de acord să rămână reporter fără diplomă, spune Bernstein, însă editorul șef i-a spus nu. „Carl, experiența nu înlocuiește programul de instruire”, își amintește că i-a zis. Deși avea multă experiență, a știut că trebuie să plece. S-a angajat la un ziar mic care avea o cincime din tirajul The Star, unde a lucrat un an, suficient însă pentru a scrie articole care au câștigat numeroase premii. S-a dus apoi la The Washington Post, unde editorul l-a întrebat:
– De ce crezi că poți poți să fii reporter la The Post?
– Pentru că am avut cea mai bună educație pe care o poți avea lucrând la The Washington Star timp de cinci ani.
S-a angajat la The Washington Post și la scurt timp a urmat investigația Watergate.