Brusc am înţeles cu toţii că statul şi instituţiile lui nu ne pot proteja. Dar asta vine din faptul că sînt în stare de disoluţie? Cînd trei instituţii ale statului o dau în bară ca la carte de la un cap la altul cînd e vorba de a rezolva un caz nu complicat, dar tragic, al unui simplu cetăţean (copil – cel mai fragil cetăţean) atunci putem spune că avem un simptom clar: disoluţia instituţiilor statului.
Prea puţin stat e rău, prea mult stat e rău. Dar fără stat putem declanşa iadul pe pămînt
Vedem că aceste instituţii sînt foarte funcţionale cînd e vorba de alte grupuri sociale şi cînd apar interese “sus puse”. Au resurse destule pentru o anumită categorie socială şi sînt total ineficinte cînd e vorba de alte categorii sociale.
Ce însemnă asta? Asta însemnă ca statul şi instituţiile lui sînt doar “pentru unii”.
Ce mai înseamnă asta? Asta însemnă că avem o populaţie, grosul populaţiei sărace şi neprotejate, total abandonată: oameni abandonaţi, oameni în afara statului.
„Statul minimal” la care visăm chiar există: pentru unii minimal, pentru alţii maximal
Acum vedem că populaţia abandonată este doar o resursă pentru acest stat: buni de taxe, impozite şi mînă de lucru ieftină pentru „invetitorul strategic”.
Dar oare nu asta ni s-a predicat ultimii 20 de ani tot mai violent şi cinic: fiecare pe cont propriu, fiecare prin sine însuşi, fiecare prin propriile puteri?!
Însă realitatea ne arată că în momentele cruciale ale vieţii singuri nu putem multe, că realitatea vieţii sciale, politice şi economice ne striveşte şi ne aruncă la gunoi. Pornind de la educaţie, sănătate şi pînă la muncă, violenţă, moarte. Pentru echilibru de forţe avem nevoie de multe ascensoare sociale. De asta avem nevoie de stat, de instiuţiile lui şi lege.
Statul şi legea sînt cele mai bune instrumente inventate de om în acest sens. Ele vin să minimalizeze violenţa care mereu ne paşte de cînd e lumea şi pămîntul. Pentru că ne naştem inegali, cu resurse inegale, iar inegalitate însemnă violenţă, atunci statul cu instituţiile sale şi sistemul de legi vine să stopeze, să contoleze şi minimalizeze această violenţă.
Pentru că ne naştem inegali am creat un stat care să ne facă egali în drepturi sociale, politice şi economice. Dacă abandonăm această ideie atunci riscul de a ne arunca în malaxorul violenţei creşte exponenţial.
Statul nu trebuie lasat să-şi abandoneze cetăţenii sau să devină stat doar pentru unii. Statul abandonat este la rîndul lui un mare potenţial de extindere a violenţei. Istoria a dovedit-o de mlte ori.
Şi am mai desoperit ceva important: solidaritatea. Solidarotatea cu cine? Cu cei mai puţin protejaţi, cu cei mai inegali care sînt primii striviţi de violenţă.
Deci avem nevoie unii de alţii? Păi nu asta spune şi la Scripturi dacă tot ne dăm „popor creştin”. Acolo spune clar că la omul singur nici Dumnezeu nu vine.
Spune aşa: unde sînt adunaţi doi sau trei în numele meu acolo voi şi si eu cu ei. Principiul solidarităţii este un principiu fundamental dacă vrem să rămînem oameni şi dacă vrem să ne protejăm de violenţă.
Foto: Eli Driu