8 comentariiAm scris, cu 4 ani în urmă, după rezultatele anterioare, că puține lucruri se vor schimba, ba chiar ar trebui să vedem o îmbunătățire, dat fiind că elevii români vor fi mai obișnuiți cu modelul de teste PISA. Dacă luăm în calcul că majoritatea țărilor europene au avut de suferit după pandemie, putem considera că stagnarea României este, de fapt, un progres – dacă trendul general este de înrăutățire, dar tu rămâi pe loc, înseamnă că a existat un progres.
Cine zice că nu se putea mai rău se înșală – întotdeauna se poate mai rău, așa cum vedem că a fost cazul elevilor ce provin din familii vulnerabile: elevii defavorizați socioeconomic stau mai rău ca data trecută și stau mai rău decât mulți alții de prin lume în condiții similare.
Gabriela Noveanu, cercetător la Institutul de Științe ale Educației și coordonator Național PISA 2022, a declarat în cadrul conferinței în care au fost anunțate rezultatele PISA că „în România, decalajele de performanță sunt mai pregnante și performanța dintre elevi la matematică este mult afectată de statutul socioeconomic”. Ce ne spun datele, concret:
- Diferența dintre cei mai buni și cei mai slabi 10% e de 257 de puncte, față de diferența medie de 209 puncte, România având a 7-a cea mai mare inegalitate din lume.
- Doar 6,6% dintre elevii dezavantajați au obținut punctaje între cele mai bune 25%.
- Elevii avantajați din punct de vedere socioeconomic (primii 25% în ceea ce privește statutul socioeconomic) au obținut la proba de matematică, în medie, cu 132 de puncte mai mult decât elevii dezavantajați (cei 25% din partea de jos a distribuției), cea mai mare dintre țările OCDE. De remarcat că diferența s-a adâncit față de 2018, când cei mai avantajați elevi aveau rezultate cu 109 puncte mai mari decât cei mai defavorizați.
- Peste 75% dintre elevii din medii defavorizate nu au reușit să atingă nivelul 2 de cunoștințe pe scara PISA, un prag care definește abilități elementare de înțelegere a unor operații simple. În contrast, sub 20% dintre cei avantajați socioeconomic nu au atins acest prag.
- 25,8% din diferența dintre punctaje în România este explicată de diferențele socioeconomice (media OCDE e 15,5%), ceea ce situează, din acest punct de vedere, România pe ultimul loc dintre toate țările participante (doar Slovacia are un nivel similar – 25,7%).
- Diferența dintre elevii care învață în școli situate în mediul rural și cei care merg la școli în mediul urban este de peste 90 de puncte.
- Dintre țările membre UE, România are cea mai mare proporție de elevi care au declarat că nu au avut ce mânca aproape în fiecare zi și al doilea cel mai mare procent de elevi care au zis că nu au ce mânca mai mult de o dată pe săptămână, după Bulgaria.
„Dacă am un singur elev în clasă care la finalul zilei a înțeles tot ce am predat, înseamnă că eu mi-am făcut treaba. Mai departe, problema e la părinți”.
Replica aceasta am auzit-o, în diferite forme, de la mai multe cadre didactice, în special de la cele care au lucrat, de-a lungul vieții, cu copii din medii defavorizate. Am discutat îndelungat cu zeci de cadre didactice despre copiii care au o situație familială dificilă. Să lucrezi cu 25-30 de elevi e dificil, să o faci cu 25-30 de elevi care vin cu foarte mult bagaj socioemoțional este epuizant. Nu pot învinui, deși nu sunt de acord cu ceea ce susțin și practică, profesoarele și profesorii care cred ceea ce am zis mai sus. N-am cum să îi învinuiesc atât timp cât întregul sistem educațional este construit pe acest principiu: de la felul în care asigurăm accesul la educație prin infrastructura pe care o punem la dispoziție, la cum construim programa școlară și la cum formăm și susținem cadrele didactice, totul este ghidat de același principiu: sistemul de învățământ e bun pentru cine vrea și poate să învețe, ceilalți e problema lor ce fac.
Nimeni nu cere licee în rural
Dacă ne uităm la infrastructură, nedreptatea sistemică ar trebui să ne șocheze, dar suntem, colectiv, complet indiferenți. Sute de mii de copii din majoritatea comunelor din țară nu au posibilitatea de a-și continua studiile mai departe de clasa a VIII-a fără un efort considerabil. Avem doar 35.000 de elevi care învață la licee din mediul rural în 2021/2022. Dacă ne uităm la numărul de absolvenți ai clasei a VIII-a în școli din mediul rural, vorbim, în medie, de 74.000 de elevi.
Astfel, dintr-un potențial de 296.000 de elevi care au plecat de la școli din mediul rural, la licee de la țară ajung doar 35.000, mai puțin de 12%.
Restul, aproximativ 260.000, se mută, fac naveta sau abandonează. Neavând licee în apropierea casei, fiind nevoiți să facă naveta sau să se mute, rezultă un cost suplimentar considerabil – în primul rând financiar, iar în al doilea rând în materie de timp – zeci de ore, lună de lună, pierdute în microbuze inadecvate, înghesuiți sau plouați în stații ori pe drum.
Cu excepția unor organizații de elevi care de ani cer decontarea navetei, tema lipsește complet de pe agenda oricărui partid politic sau organizație civică sau de un alt fel. Nimeni nu cere licee în rural, deși există doar 204 astfel de unități în toată țara, adică 16,2% din numărul total de licee.
România a abandonat complet ideea că în comune ai dreptul să speri la o viață de calitate, fapt reflectat și în felul în care sunt distribuiți banii pentru școli – în 2022, deși teoretic finanțarea per elev este egală sau chiar mai mare pentru cei din medii defavorizate, datele arată că în mediul urban au fost cheltuiți, în medie, 14,7 mii de lei pentru cei care au mers la școli din mediul urban față de 9,9 mii de lei pentru cei care au mers în rural. Similar, nimeni nu vorbește de transport public accesibil, feroviar ideal, care să lege ieftin, rapid și în condiții decente toate comunele de marile centre urbane.
Practic, așteptarea este că dacă te naști în România rurală, cel târziu la 15 ani trebuie să faci tot ce poți să ieși de acolo, altfel e vina ta că te-ai complăcut și nu ai făcut eforturi să-ți îmbunătățești viața.
Nici programa școlară nu este gândită pentru toți. Aflați la a treia rundă de reformă curriculară semnificativă din 1989 încoace, nu mai putem pretinde că programa este învechită. De fapt, problema nu a fost neapărat cât de veche era programa, ci cum prezenta procesul de învățare. Marea bubă a programei este că ignoră cum funcționează, de fapt, învățarea. Indiferent de materie, programa presupune o progresie liniară în procesul de învățare: la finalul lecției 1 ai căpătat abilitatea X și ai acumulat cunoștințele A și B. Acestea sunt necesare pentru a putea învăța lecția 2. Și tot așa, săptămână de săptămână, capitol cu capitol, an cu an. Dar învățarea naturală nu funcționează în acest fel. Când înveți să joci fotbal, nu o faci pe baza unor instrucțiuni ce-ți sunt prezentate. Cel mai probabil, nici nu vei putea să explici, de fapt, exact ceea ce faci când lovești mingea într-un fel sau altul. Învățarea naturală este repetitivă, circulară și se bazează pe greșeli, foarte, foarte multe greșeli. Din care înveți, dar înveți pentru că le poți repeta.
Programa nu permite greșeli – greșelile sunt pedepsite. Iar totul este liniar. Nu ai înțeles A și B în săptămâna 1, nu ai căpătat abilitatea X, vei avea probleme pentru tot restul anului și cel mai probabil îți va fi greu și în restul timpului cu acea materie.
Singura ta șansă este să te poți întoarce la lecția 1 și să o iei de la capăt, dar sistemul nu îți permite să faci asta, așa că trebuie să te descurci în afara sa, datoria profesorilor este de a continua cu programa pentru cei care au învățat ce și cum trebuie la momentul la care trebuie. Și aici este problema fundamentală a felului în care este gândit sistemul educațional: orice greșeală, orice pas în afara căii corecte este aspru pedepsit prin lăsarea în urmă și abandonarea fiecăruia cu ce resurse și posibilități are de a recupera.
„Sistemul nu este gândit pentru a se confrunta cu elevul înfometat, cu elevul bătut”
Procesul de învățare e un tren care nu oprește pentru nimeni, ai căzut din vagon, e treaba ta să găsești o cale să îl prinzi din urmă și să te urci la loc din mers. Un astfel de sistem este complet nefuncțional, nerealist și nesustenabil. Cu toții obosim, greșim, pățim ceva – nimeni, în niciun fel de activitate, nu este fără greșeală, e un ritm pe care nu-l poți susține, în niciun caz vreme de 12-15 ani. Și atunci avem rezultatul pe care îl vedem: reușesc cei care au sistemul de suport mai tare – cei care-s intens susținuți de părinți, cu eforturi doar de ei știute, fie că vorbim de timpul pe care îl dedică, fie de banii pe care îi bagă în meditații. Sau acei elevi care fac ei înșiși sacrificii supraumane, în ciuda condițiilor sociale. Dar toți aceștia sunt excepții și nu fac decât să demonstreze că sistemul nu este funcțional, că nu îl poți parcurge independent de alți factori.
Aici vedem a doua mare nedreptate sistemică a învățământului din România: este complet indiferent condiției copiilor pe care trebuie să îi deservească. Sistemul nu este gândit pentru a se confrunta cu elevul înfometat, cu elevul bătut, cu elevul care nu are condiții decente de trai, de locuire, nu are acces la nutriție sănătoasă sau la îngrijire medicală.
Sistemului nu-i pasă de aceste lucruri și presupune că toți elevii sunt conformi aceluiași standard, că au avut aceleași experiențe până acum și sunt în același punct cognitiv, emoțional și social. Nu are niciun plan pentru nicio deviație sau excepție și nu iartă pe cine nu poate ține ritmul.
Astfel ajungem și la formarea profesorilor. Întrucât sistemul nu recunoaște aceste diferențe, nici profesorii nu sunt pregătiți pentru a le întâmpina.
„Unii dintre ei nu pot mai mult”, mi-au zis unele cadre didactice cu toată empatia de care erau capabile despre elevii lor ce veneau din familii defavorizate. „Unii nu pot mai mult că nu au cu ce, nu au materialul genetic pentru mai mult”. Prima oară când am auzit această afirmație am crezut că problema vine din lipsa formării, că profesorii care zic o asemenea grozăvie sunt cei care au uitat formarea inițială sau au avut parte de o formare neconformă. Dar după ce am parcurs modulul psihopedagogic la una dintre universitățile publice din București, am realizat că, de fapt, problema nu este că au uitat sau nu au avut parte de formare, ci că, din contră, au fost atenți la ce s-a predat.
În formarea psihopedagogică din România este prezentat ca un fapt științific că abilitatea de învățare a indivizilor este limitată de natură, că unii sunt mai puțin dotați genetic decât alții și atunci nu ai ce să le faci decât să fii înțelegător și să nu ai așteptări prea mari de la ei.
Contează, ni se spune la cursuri, și mediul în care crești, dar nu la fel de mult pe cât contează „cu ce te-a înzestrat natura”. O astfel de abordare duce, desigur, la interpretări rasiste și discriminatorii pe bază de etnie sau față de copiii neurodivergenți sau cei cu dizabilități, segregarea fiind văzută ca necesară de majoritatea cadrelor didactice: e mai bine pentru cei cu cerințe educaționale speciale să meargă la școli speciale și e mai bine să ai clase și școli formate din elevi care vor și pot să învețe separate de cei care nu vor sau nu pot mai mult.
Experiența, datele și respectul față de demnitatea umană la care avem cu toții dreptul zic însă altceva – acolo unde sunt luate în serios toate cauzele sistemice, acolo unde interesul tuturor primează, indiferent de situația sau starea lor, se construiesc și pot fi construite politici publice care să ajusteze învățământul pentru a fi cu adevărat incluziv și a asigura o șansă reală la o educație de calitate și o viață mai bună pentru toți.
În România însă, dacă ai neșansa să te naști în mediul rural, într-o comună fără liceu, dacă ai neșansa să ai probleme de orice fel acasă care te fac neconform cu standardul așteptat la intrarea în școală, vei avea neșansa ca și la școală să dai de o programă care n-are timp de tine să recuperezi decalajul cu care vii și de profesori care nu știu ce să facă cu tine și nici cum să se asigure că nu îi încurci în procesul de educare a celor care pot ține pasul cu ce se așteaptă de la ei.
Vei avea însă șansa ca din trei în trei ani să fii rușinea țării, unul dintre cei foarte mulți numiți „analfabeți funcțional”, adică dintre aceia care, deși sunt aproape majoritari, nu reprezintă „sistemul” cu adevărat. În fond și la urma urmei, atât timp cât sistemul nostru de învățământ dă chiar și un singur olimpic mondial (iar acum vorbim de zeci!), nu putem spune altceva decât că este foarte bun, dacă nu chiar cel mai bun.
Foto: Eli Driu