Éric Zemmour: de ce este dreapta radicală doar o formă de limbuție

Mi-am amintit această tipologie în timp ce răsfoiam ultima carte a copilului teribil al dreptei radicale și eurosceptice franceze și europene, Éric Zemmour: „La France na pas dit son dernier mot” (Rubempré, 2021). Ca orice politician din categoria lui, Zemmour se poziționează la intersecția dintre ultimele două categorii maioresciene: este pe jumătate retor, pe jumătate limbut.

Esența demersului unor figuri reacționare de tip Zemmour este să înfățișeze o problemă (parțial descriind-o, parțial inventând-o prin exagerare limbută) fără a oferi la schimb – așa cum face un orator și un politician autentic – o soluție pentru ea. Pentru că, așa cum vom vedea, o soluție nu există. 

Mai întâi, să aruncăm o privire asupra cărții în care Zemmour pretinde că demersul său intelectual este „să deconstruiască deconstructorii”. „Am scos la lumină – se mândrește el – mecanismul ideologiei progresiste, care a condus țara noastră la abis, acest triptic născut din nebunia lui mai 1968, elaborat în anii 70 și instalat în putere în anii 80: deconstrucție, deriziune, distrugere”.

Franța progresistă zugrăvită de Zemmour oferă un peisaj apocaliptic: „Nu trece o zi fără ca poliția să fie acuzată de «violență polițienească», de «rasism sistematic».

Recomandări

Nepotism electoral în POT, partidul care-l susține pe Călin Georgescu. Oameni noi, metehne vechi: politica văzută ca afacere de familie

Nu trece o zi fără ca o teză să nu fie publicată în universitățile noastre despre teoria genului… fără ca Les Femmes savantes de Molière să nu fie transformată în piesă feministă; fără ca greaca și latina să nu fie acuzate că vehiculează supremația albilor; fără ca un rapper să nu insulte Franța sau să nu instige la uciderea polițiștilor; fără ca statuia lui Colbert, de Gaulle, Churchill, Napoleon, Josephine, Lincoln etc. să nu fie acoperită cu insulte resentimentare sau să fie dărâmată…

Nici o zi fără ca o emisiune de televiziune din serviciul public să nu descrie «crimele colonizării franceze»; niciun jurnal de televiziune care să nu disece ravagiile discriminării sau să nu aducă omagii acestor imigranți care sunt o «bogăție pentru Franța»”.

Aceasta este, așadar, „problema socială” pe care Zemmour o descrie cu un oarecare talent literar și cu o cultură peste media politicianului-standard (parțial și pentru că politicianul-standard face politică, nu retorică, precum Zemmour, și nu se oprește la fiecare pas ca să-și probeze cunoștințele). Dar este lumea deplânsă de Éric Zemmour una reală? Parțial, da. E lumea globalizată, în care categoriile considerate cândva marginale sau de rang secund (imigranții, femeile, persoanele de culoare) încep să lupte pentru a-și promova propriul discurs, propria viziune asupra lumii (până în secolul al XIX-lea, parțial chiar până în 1945, exista un singur discurs european recept – acela al bărbatului alb). 

Recomandări

Proteste de amploare împotriva lui Călin Georgescu în București, Cluj și Timișoara | VIDEO

Pe de altă parte, universul descris de naționalistul francez este, în mare măsură, fictiv. Pur retoric. Ca orice reacționar, Zemmour lucrează cu tușe groase, mistificând și caricaturizând realitatea. Am căutat, de curiozitate, câte statui ale lui Napoleon au fost „dărâmate” sau „acoperite de insulte” în ultimii ani (conform lui Zemmour, „nu trece o zi” fără să se întâmple asta). N-am găsit mai nimic.

La Rouen, o statuie murdară și ciobită a lui Bonaparte a fost coborâtă pentru restaurare – iar primarul de stânga a propus ca, după reparații, ea să fie amplasată într-o altă zonă, pentru a face loc și unei figuri feminine în centrul macho al orașului. Propunerea a fost supusă la vot și a fost respinsă: Napoleon rămâne la locul lui, nedărâmat și neofensat.

Acest artificiu – apocalipsa într-un pahar cu apă – e nelipsit din registrul celor care acuză „dictatura progresismului” și „triumful neomarxismului”. „E nenorocire”, spun ei, „Beethoven și Shakespeare au fost interziși de apostolii noului bolșevism cultural”. Și te revolți, desigur, nu se mai poate așa, s-a ajuns prea departe, cum să îl interzică, domle, pe Beethoven, nu mai suntem în toate mințile?

Recomandări

Vicepreședintele ANCOM Pavel Popescu cere suspendarea TikTok în România. Rețeaua socială ar putea fi interzisă până la terminarea anchetelor privind alegerile

Doar că e nevoie de o minimă curiozitate intelectuală – nu doar de entuziasmul de a rumega clișee – pentru a descoperi că sunt fake news tipic dughiniste, că „interzicerea lui Beethoven” este, de fapt, un biet articol dintr-o revistă studențească în care opera compozitorului german e criticată de pe cine știe ce poziții marxiste sau maoiste, fără a se cere nici măcar acolo cenzurarea sa.

În fond, ca să deconstruim discursul deconstructorului deconstructorilor, limbuția lui Zemmour este un amestec între teoria marii înlocuiri (le grand remplacement) a lui Renaud Camus, lupta cu progresismul de factură Orban-Putin („există o conspirație a elitelor gay pentru a ne decreștina”; „se fură Crăciunul!”) și euroscepticism („Rusia are dreptate, de ce își bagă NATO nasul în estul Europei?”). Dar e profund ironic că tocmai Zemmour – un beneficiar al așa-zisei „mari înlocuiri” – promovează teoria conform căreia elitele europene cultivă o „subțiere” a populației albe, conspirând să o înlocuiască cu musulmani, berberi și arabi din Maghreb și Orient, dar și cu africani subsaharieni.

Părinții lui Zemmour, evrei berberi, s-au bucurat de această deschidere a Europei față de populațiile maghrebiene, putând să emigreze în Franța după izbucnirea războiului din Algeria. Mai mult, comunitățile evreiești din nordul Africii – cea mai importantă fiind cea din Maroc – s-au bucurat vreme de secole de toleranța arabo-berberă (islamică, așadar). Când regimul de la Vichy a adoptat legislația rasistă impusă de cel de-al Treilea Reich, extinzând-o și în coloniile sale din Maghreb, sultanul din Maroc s-a opus ghetoizării evreilor din teritoriile sale, care ar fi condus probabil și la trimiterea lor la Auschwitz (cum s-a întâmplat în Franța). 

În realitate, departe de a fi o conspirație, „marea înlocuire” este un efect târziu al colonialismului, adică al politicii rezultate din teoria supremației omului alb. Imigranții care vin în număr atât de mare în Marea Britanie sau Franța provin în mare măsură din coloniile administrate de Londra și Paris; acești oameni, ca și părinții lui Zemmour, au primit din partea administrațiilor britanice și franceze sentimentul apartenenței reale la marile imperii europene, atașamentul pentru Bătrânul Continent, uneori și cetățenie.

Imigrația este un fenomen natural în lumea post-imperială – fenomen potențat de globalizare. Îi poți descrie apocaliptic efectele, așa cum fac toți limbuții și retorii reacționari; dar poți promova politici reale împotriva ei? În perioada interbelică, așa s-a crezut, Louis-Ferdinand Céline, antiimigraționist al anilor 30,  se ruga în Bagatelles pour un massacre, în 1937, ca Germania nazistă să cucerească Franța, pentru a pune capăt imigrației evreiești și pentru a-i alunga din țară pe nou-veniți. Rugăciunea i s-a îndeplinit, iar rezultatul a fost niște politici criminale și nebunești. Dar ce politici antiimigrație propun azi – într-o lume în care drepturile omului sunt mult mai ferm reglementate – politicienii reacționari precum Zemmour? 

În primul rând, spune Éric Zemmour, în regimul său, „un francez nu va mai avea dreptul să-și numească copiii Mohamed”. Apoi, el propune „francizarea islamului”, pentru că „islamul este o civilizație incompatibilă cu principiile Franței”. Apoi, „angajatorii au dreptul de a refuza arabii sau negrii”, pentru că „majoritatea traficanților sunt negri și arabi, așa este, este un fapt”. Considerând că minorii neînsoțiți „ca și restul imigranților (…) nu au ce face aici:  toți sunt hoți, criminali și violatori”, Zemmour se anunță „filozofic în favoarea” reintroducerii pedepsei cu moartea. (O excelentă analiză pe subiect a lui Sébastien Slavitescu poate fi citită aici.)

Se pot transforma aceste cuvinte în politici reale în Europa anului 2022? Nu! Ele nu rezistă controlului de constituționalitate, în fața tratatelor internaționale și legislației europene.

Nu poți interzice prin lege un nume, nu pot interveni ca autoritate civilă asupra unei religii (ar însemna ca Franța să rescrie Coranul, apoi Sudanul ar vrea să rescrie Biblia – iar Franța s-ar declara ofensată), nu poți introduce rasa drept criteriu de angajare (asta a făcut una din primele legi naziste din 1933). Ce a rămas, de altfel, din lupta similară a lui Donald Trump împotriva imigrației? Câteva restricții care au separat familii și au fost în general anulate în instanță, precum și un zid neterminat, de o eficiență îndoielnică.  

Toate temele pe care Éric Zemmour le prezintă în manieră apocaliptică („Sinuciderea franceză” se numește cea mai cunoscută carte a sa) sunt realități ale lumii moderne. Sunt fapte, chiar dacă prin discurs ele sunt zugrăvite ca probleme.

Vechile categorii discriminate (femeile, străinii, minoritățile sexuale) au căpătat o voce și sunt astăzi respectate și lăsate să se exprime. Granițele nu mai pot fi sigilate, cum se întâmpla în urmă cu un secol. Nu mai sunt posibile legi și măsuri politice prin care „problemele” semnalate de Zemmour să fie suprimate. Din acest motiv, politicienii de tip Zemmour nu fac altceva decât să vorbească, să exprime o stare, o indignare.

Când trebuie să ofere soluții, ei devin ridicoli („să interzicem numele Mohamed!”) – pur și simplu pentru că aceste soluții nu există în limitele unui stat de drept. În realitate, aceștia nici măcar nu sunt politicieni – ei nu au proiecte reale, politici aplicabile, ci doar sloganuri („Să francizăm islamul!”) din care nu se va alege nimic. Sunt, cum ar spune Maiorescu, doar retori și limbuți. Franța nu își va spune ultimul cuvânt într-un eventual mandat Zemmour, așa cum America nu a devenit great again în epoca Trump. 

Foto: Hepta

Urmărește-ne pe Google News