“Saint
Staline, mais quest-ce que cest ça?”, îi scăpă aproape involuntar.
“Vorbești franceză, filosofule?”, auzi o voce dură, hodorogită de vodcă și
caviar.
“Oui,
adică da, vorbesc. Mi-am luat doctoratul la Grenoble”.
“Bun, bun. De-acum înainte vei lucra pentru noi!”, auzi, din nou, vocea. “Dar
nu vreau! NU VREAU! Eu vreau să fiu liber! LI-BER-TA-TE, LI-BER-TA-TE!”.
Fu instantaneu
luat pe sus de două perechi de brațe, legat la ochi și aruncat într-o dubă care
duhnea a șampanie fanțuzească și tutun imperialist, englezesc. Mirosurile
puternice îl doborâră instantaneu.
Duba opri în scrâșnet de frâne, zguduindu-l pe filosof. Simți în coaste țeava unui pistol.
“Mișcă!”, hârșâi printre dinți un fel de torționar, care nici cuvinte simple nu putea rosti fără accent sovietic.
Nu-și
putea da seama unde se află, dar avu minunata idee de a-și număra pașii. Dacă
n-ar fi avut mâinile prinse în cătușe, la spate, poate ar fi reușit să-și
scoată din buzunar croissantul pe care-l cumpărase dimineață de la Paris și ar
fi aruncat firimituri mici, pentru a putea găsi drumul la întoarcere. Dar avea
mâinile prinse la spate. Încă mai simțea căldura acelei bucăți de pâine
înfoiată, fără să știe, atunci, că o lungă perioadă avea să fie singura lui
legătură cu lumea civilizată, cu democrația și libertatea.
După mai
multe brutalități minore și câteva majore, auzi cum se deschide o ușă și fu
îmbrâncit în interiorul unei camere. “Aici ai să putrezești, nenorocitule!”.
Atât mai auzi, înainte să leșine de curaj.
Când se
trezi, era îmbrăcat în alte haine. Avea pe el un costum bine croit, simbolul
temnițelor comuniste. Din vechile haine nu mai văzu nici urmă. Actele erau pe
un birou meschin, de 2/3 metri. Într-o casetă de mahon, al cărei capac era
ridicat, se afla croissantul, împreună cu o etichetă: “Corp delict no. 1”. În
cameră era întuneric beznă, cu excepția unei lămpi care arunca puțină lumină
asupra unui nor de fum.
“Bine-ai revenit printre pământeni, tovarășe! Ia un loc”.
Era aceeași voce hodorogită de vodcă și caviar. “Mă recunoști?”, continuă vocea.
“Nu”.
Norul de fum, amestec bizar de pucioasă, fum de țigară și parfum franțuzesc, se împrăștie instantaneu, iar din spatele său se ivi un chip ce putea și nu putea să fie al unei femei.
“Tovarășa
Pauker!”, rosti uimit filosoful.
“Exact. Nu am timp prea mult la dispoziție. Voi fi scurtă: de azi înainte vei
lucra pentru noi. Muncă silnică. Pentru că asta meriți. Aceasta este celula ta,
tovarășe. Vei sta aici până când Transilvania va fi din nou parte a României,
traducând documente importante în limba franceză”.
“Tovarășă
Pauker, dar suntem în 1948. Tratatele de pace de la Paris au fost semnate anul
trecut, pe 10 februarie, iar de atunci, Transilvania este din nou parte a
României!”.
“Taci,
tâmpitule!”, întoarse Ana Pauker capul, înainte să iasă din camera. “Las-o așa!
Vrei să se spună după aia că ai colaborat cu noi de bunăvoie, până în 1969?
Adică 21 de ani, primind funcții, salariu, locuință, în timp ce alții putrezeau
prin închisori? Nu vrei să se spună că te-am forțat cu pistolul în coaste?”.
“Deci,
voi primi și salariu?”, întrebă, plin de speranță, filosoful.
“Exagerezi. Nu, era o figură de stil. Dar vei lucra pentru mine, vei fi
referent, consilier. Apoi vei fi șef de secție la o editură și, în cele din
urmă, chiar director de editură. Cu banii nu-ți fă griji. Când vei avea 103 ani,
va veni la tine un magazin online care-ți va oferi o sumă mare de bani ca să
spui adevărul și să vorbești despre libertate. Din păcate, eu nu voi putea să
fiu alături de tine, tovarășe, pentru că voi muri peste 12 ani, în dizgrație”.
“Tovarășă
Pauker, dar ce înseamnă aceea online?”
“Nu știu, tovarășe Șora, nu știu…”, se pierdu vocea Anei Pauker pe culoarele
triste ale Ministerului de Externe al Republicii Populare România.
Avea 32 de ani, atunci când viața s-a oprit, lăsându-i timpul necesar să romanțeze istoria și să mistifice trecutul.
Sursa foto Ana Pauler: Photo Past Future