3 comentariiPrima observație e că baza creștin-democrată a Europei Unite – așa cum a fost ea construită după Al Doilea Război Mondial, cu asistență americană – a dominat viața democrațiilor vestice între 1950 și 1970. De atunci încoace, zona de centru-dreapta, influențată de mișcările procomuniste (și de revoluția moravurilor, asigurată prin agitațiile studențești din luna mai 1968) s-a deplasat treptat spre valorile de stânga: mai puțină libertate și cât mai multă „egalitate” bricolată ideologic.
Partidele creștin-democrate au crescut atât de mult și au guvernat atât de regulat încât au fost treptat afectate de corupție: cu cât mai mare puterea, cu atât mai mare tentația de a o folosi abuziv, inclusiv prin finanțări ilegale. Scandalul în care a fost antrenat Helmuth Kohl, unificatorul „istoric” al celor două Germanii, rămâne simptomatic pentru această derivă, însă cazuistica de top a fost acumulată în Italia, țara latină și catolică, unde creștin-democrația părea etern victorioasă. Lista defecțiunilor e însă mai lungă, incluzând apoi Spania și alte state-membre.
Dacă centrul-dreapta occidental a fost până la căderea comunismului partidul clasei de mijloc – sănătosul arbitru al oricărei democrații euro-americane – el a căutat după 1990 să se salveze de umbra compromițătoare a corupției prin adoptarea mitului „celei de a treia căi”, promovat cu un anume succes de fostul premier britanic Tony Blair: ideea că dreapta și stânga, tradițional opuse, se pot contopi într-un capitalism social, cu un stat asistențial puternic și o UE tot mai integrată a fost metamorfoza „seculară” a doctrinei sociale catolice, aflată la originea creștin-democrației.
Burghezia atașată valorilor tradiționale nu mai reprezenta o clasă (și nici un bazin electoral clar delimitat), pentru că aproape întreaga societate se îmburghezise. Creștinismul național și eurocentric nu mai putea servi drept referință într-o economie capitalistă globalizată, condamnată la ”multiculuralism”. Și cum adversarul major al Occidentului – URSS – ieșise din scenă, nimic nu împiedica partidele de centru-dreapta să devină formațiuni populiste, „catch all”, cu un profil doctrinar atotcuprinzător, adică vag, fluid, oportunist.
În ultimele două decenii, deriva și compromisurile „popularilor” europeni (familia cea mai votată, sub sigla PPE) au fost compensate prin apariția unor partide suveraniste, eurosceptice și xenofobe, mereu etichetate de stânga socialistă ca „neofasciste”, dar care preluau de fapt agenda foștilor votanți burghezi, creștin-democrați, dezamăgiți de birocratizarea uniformizantă a instituțiilor europene, supranaționale, dar și de scăderea nivelului de trai, sub șocul succesiv al crizelor financiare, urmate de COVID-19 și invazia rusă asupra Ucrainei.
Linia suveranistă, odată ajunsă la guvernare, redevine euroatlantică
Abia în ultimii doi ani PPE a impus Comisiei Europene o politică strictă de control al imigrației ilegale. Revenirea la realism s-a produs însă cam târziu, pentru că partidele suveraniste aveau deja propriul lor electorat, definit printr-un ethos „antisistem”. Mai nou, PPE cochetează cu ideea de a se alia cu grupul politic „Identitate și Democrație” sau cu formațiunile din grupul „Conservatorilor și Reformiștilor”, numai că n-o prea spune pe șleau, pentru că are deja nu puțini alegători de stânga…
Cert este că linia suveranistă, odată ajunsă la guvernare, redevine euroatlantică, în cadrul strategic al intereselor occidentale majore, așa cum continuă ele să fie definite de SUA: am văzut asta în cazul Giorgiei Melloni, ajunsă premier în Italia, vom vedea asta și dacă, după alegerile anticipate decretate de președintele Emmanuel Macron, acesta va fi obligat să coabiteze cu o majoritate dominată de partidul Marinei Le Pen.
Pe scurt, valul suveranist îi împinge pe Populari spre matca pe care au părăsit-o, acționând ca un ceas deșteptător și pentru necesara reformă a instituțiilor europene. Vremea iluziilor progresiste – cu sarabanda lor de fantasme Woke – ca și implementarea utopic-accelerată a „tranziției verzi” vor lua o pauză binevenită, făcând loc revenirii la realismul geopolitic sub semnul căruia UE se va reînarma, va schimba regulile de adeziune și se va poziționa mai aproape de nucleul valorilor occidentale fondatoare, pentru a face față Rusiei revizioniste și unei Chine comuniste tot mai ofensive.
Singura necunoscută în ecuația acestei evoluții reparatorii rămâne legată de rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA, în cazul întoarcerii lui Donald Trump la Casa Albă. Personal, nu văd în această eventualitate o fundătură, pentru că, obținând al doilea mandat, până și promotorul MAGA – cu tot egoul său hipertrofiat – va căuta să-și articuleze, cu ceva mai bătrânească înțelepciune, o posteritate rezonabilă.
Foto ilustrativ: 123rf