8 comentariiE adevărat că și subiectul pe care-l tratează cartea lui Lucian Boia este unul sensibil: ea încearcă să deconstruiască mitul „naționalismului bulevardier”. Istoricul vine și face într-o manieră destul de virulentă deconstrucția ideii de „excepționalism românesc”.
Acest lucru nu ar fi fost atât de deranjant dacă Boia ar fi făcut-o mai puțin pătimaș și ar fi atacat doar nucleul dur al naționalismului local destul de primitiv: prin aceste procese au trecut cam toate istoriile națiunilor europene – nu suntem unici, căci aceste păcate le au cam toate națiunile moderne.
A deranjat însă foarte mult faptul că acea critică dură adusă „excepționalismului românesc” a fost înlocuită cu un soi de „ciorănisme fără Cioran” de „ură de sine”: un excepționalism românesc pe invers. S-a trecut de la „suntem geniali în toate” la „suntem răi în toate”: de la dragostea de sine fără măsură la ura de sine viscerală. Care în esență este cam același mecanism și ne arată incapacitatea noastră de a face o evaluare reală, obiectivă a unei realități și situații.
În anul 2017, cunoscutul antropolog Vintilă Mihăilescu a coordonat un volum care vine să dea un răspuns așezat acestei idei: „De ce este România astfel?” (Editura Polirom 2017). În acel an am organizat o amplă dezbatere și am avut o lungă discuție cu dumnealui.
Cunoscutul și regretatul profesor Vintilă Mihăilescu, cu care am avut onoarea să fiu apropiat, un profesor care a produs o adevărată școală de antropologie la noi, foarte iubit de studenți, a venit de pe linia negării atât al „excepționalismului românesc”, cât și a „negaționistului excepționalist”.
Ceea ce urmează sunt însemnările făcute din discuțiile cu Vintilă Mihăilescu.
Ce stă la baza acestui mit?
Mai întâi, Vintilă Mihăilescu atacă mitul „altfelitatea românului”, cum l-a botezat dumnealui. Ce stă la baza acestui mit? Cunoscutul antropolog ne explică cam așa.
Mulți au susținut că eseul domnului Boia i-a deranjat doar pe „naționaliști”. În mod cert, pe aceștia i-a deranjat într-o măsură deosebită. Dar mitul românului handicapat nu este cu nimic mai breaz decât mitul românului supradotat! Ambele mituri se întemeiază mai degrabă într-o stare de spirit decât într-o analiză rațională și recurg, și unul, și celălalt, la comparații elective. Mitul naționalist (nu național!) ne compară cu ceilalți (cu unii sau cu alții, într-o privință sau alta) pentru a constata că nimeni nu e ca noi: aceasta este deci identitatea noastră unică și irepetabilă.
Mitul pe care îl acreditează altfelitatea domnului Boia face exact același lucru: ne compară cu ceilalți (cu unii sau cu alții, într-o privință sau alta) pentru a constata că nu am reușit niciodată să fim nici ca unii, nici ca alții. Suntem deci… altfel! Mitul naționalist este agresiv, dar poate, în anumite cazuri și limite, să fie pe bună dreptate revendicativ; mitul negaționist al domnului Boia este doar depresiv. Ambele ocultează exact ceea ce pretind că evidențiază: particularitatea națională, atât și cum este ea. Și aceasta deoarece nu există identitate fără alteritate, iar această particularitate, care o fi ea, este rezultatul istoric al jocului acestora: suntem altfel întrucât suntem astfel. Nu există altfelitate și astfelitate în sine, așa, izolate, de capul lor…
Este excepționalismul românesc o idee românească?
Excepționalismul nu este, desigur, nici o invenție românească, nici una recentă. Dintr-un anumit punct de vedere, se poate spune că mitul poporului ales (în diversele sale variante) este prototipul oricărui excepționalism. Doar că acesta este parte a unei cosmogonii și trebuie descifrat și înțeles în acest context. Excepționalisme apar apoi cam în toate procesele de construcție națională. În aceste cazuri, am putea vorbi despre un soi de sociogonii, de „deșteaptă-te, române!”.
Fără excepționalismul insulei noastre de latinitate probabil că națiunea română n-ar fi existat: în anumite contexte, excepționalismul este o strategie politică eficientă.
Excepționalismul în sine nu este deci neapărat ceva rău, doar că excesul de excepționalism dăunează grav sănătății mentale a unei societăți, pentru că o împiedică să se cunoască și recunoască așa cum este. Și astfel să aleagă în cunoștință de cauză cum vrea să devină.
În cazul românesc (dar și al multor alte „tinere națiuni”), excepționalismul a urmat cele două mari linii de forță ale construcției naționale: evoluționismul și autohtonismul. Sincronismul și protocronismul, ca să folosesc una dintre poreclele acestei alternative. Pe de o parte, după ce am renegat, aproape peste noapte, „orientalismul” nostru bizantino-otomano-balcanic și am ales să fim occidentali, această referință prea îndepărtată ne-a motivat și demotivat rând pe rând: ne-am străduit să fim ca acel Occident și ne-am mândrit adesea că suntem elevii săi cei mai harnici, dar ne-am și cutremurat de imposibilitatea de a-l ajunge din urmă – de unde referința aproape obsesivă la „decalajele” noastre.
Pe de altă parte (parțial și ca un soi de reparație morală a acestor eșecuri repetate), ne-am așezat într-un autohtonism vindicativ daco-traco-ortodox. Încă o dată, toate aceste ingrediente mai mult sau mai puțin excepționaliste fac deja parte din „ființa noastră națională” și ar fi lipsit de sens, cred, să ne apucăm acum să spunem: ce bine ar fi fost dacă am fi făcut altfel! Să rămâi însă și acum, jubilator, în această alternativă este în mod cert lipsit de sens!
Nu există „altfel” și „astfel” de sine stătători. Acest „astfel” la care mă refer eu nu este deci o negație a lui „altfel” despre care vorbește Boia: ar fi însemnat să fac exact același lucru, doar că întorcând vesta. „Astfel” este deci doar expresia retorică, inevitabil forțată într-un context evident polemic, a unei schimbări dezirabile de perspectivă: hai să nu ne mai considerăm doar iremediabil de altfel, să privim și la astfel, la ăst fel în care suntem, căci, vorba Irinei Nicolau (a fost folcloristă, eseistă, directoare a Muzeului Țăranului Român, n.r.): „Niciodată nu-i aşa, ca să nu fie cumva”. Poate că titlul corect ar fi fost „Pe urmele cumva-ului românesc”…
Despre „excepționalismul țăranului român” sau despre „prezenţa unei absenţe”
Povestea începe cu un citat din Bourdieu (sociolog francez): „țăranul nu vorbește, este vorbit”. Aceasta ține deci de o dimensiune politică a țărănimii de pretutindeni. Este valabil, evident, și la noi. Iar într-o societate care în 1918 era încă alcătuită din 80% țărani, acesta, țăranul, nu avea cum să nu fie vorbit în fel și chip pentru a face din el Țăranul Român, icoana și legitimitatea neamului.
„Prezența unei absențe” se referă la prezența abundentă a imaginii țăranului în discurs, la referința identitară inevitabilă la acesta, fără ca țăranul să fi fost întrebat prea des ce ar avea el de spus. Țăranul român este o „clasă-obiect”, după cum spune același Bourdieu. A fost „românizat” când el știa că e vrâncean sau maramureșean, a fost împroprietărit, dezproprietărit, apoi reîmproprietărit după cum au considerat elitele de moment ale țării și, mai presus de toate, a fost modernizat în fel și chip. Dar n-a fost niciodată subiectul istoric a ceea ce i s-a întâmplat. Nu este nici acum. Iar când pretinde să se modernizeze, în sfârșit, după capul și puterile sale, ridicându-și o casă la care visează de mult, privind la domnii de la oraș, devine „țărănoi” și distruge tradițiile noastre populare (adică pe ale lui…).
E ceva în neregulă în toată povestea asta! Și este în neregulă cu atât mai mult cu cât suntem încă cea mai longevivă și masivă societate rural-agrară (chiar dacă „post-țărănească”) din Europa. Dar „chestiunea țărănească”, începută odată cu formarea națiunii moderne române, nu a fost rezolvată nici până în ziua de astăzi. Țăranul Român a rămas o icoană (să te ferească Dumnezeu să te atingi de Muzeul Satului sau Muzeul Țăranului Român!), dar nu și o realitate; sau, în măsura în care ne lovim de realitatea țăranului, o renegăm. Și mai trist, poate, este faptul că tot ceea ce s-a scris în trecut (și s-a scris mult și bine!) despre această realitate a căzut în prezent într-o amnezie fără leac, „țăranul” supraviețuind actualmente doar în muzee, în nostalgii patriotarde și în marketingul produselor tradiționale. În consecință, „cealaltă Românie”, cea rurală, a devenit tot mai mult o țară străină. Altfel spus, România este o lume tot mai puțin cunoscută de către români!
Ce e de făcut? Oare nu a sosit vremea să ne naştem şi noi ca subiect politic, social şi economic?
Profesorul Vintilă Mihăilescu ne explică cam așa:
Oricât de prezumțios poate suna, miza acestei cărți este mai degrabă una civică decât intelectuală. Volumul nu încearcă să răspundă nemijlocit la această întrebare (această disperare?), dar sugerează un soi de precondiție: nu poți fi orice fel de subiect istoric – și cu atât mai puțin altfel de subiect – ci doar subiectul care este așa cum este, care este cumva. Pentru aceasta este nevoie de o cunoaștere strategică, iar aceasta a fost și a rămas treaba elitelor, oricât de democratizate ar fi ele în prezent.
Pentru a (re)deveni un subiect politic, social și economic, ar trebui deci ca elitele (sau niște elite active) să iasă din confortul pervers al mitologizărilor justificative, să renunțe la lașitatea excepționalismelor-departe-de-realitate și să se confrunte și să afirme, în cunoștință de cauză, existența reală a acestui subiect istoric. Căci el există, inevitabil, chiar dacă într-o stare pasivă și confuzională: un soi de Monsieur Jourdain (personajul principal din „Burghezul gentilom”, de Moliere), care face proză fără să știe, drept care face o proză proastă. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, cumva tot este, putem să pipăim arghezian realitatea din jurul nostru și să urlăm este!, nu doar să mai deschidem o sticlă de Veuve Clicquot și să decretăm cu superioritate: mda, o fi, dar altfel decât mi-aș dori eu! Or, elitele noastre intelectuale se complac, în cea mai mare parte a lor, în altfelitatea domnului Boia, elitele politice nu guvernează, ci arendează, iar elitele economice își văd, pe cât posibil, de treburile lor personale (din fericire, căci astfel societatea reușește totuși să supraviețuiască). Dar tineretul e speranța țării! – vor spune unii. Da, de acord, dar deocamdată acest tineret a început să știe ceea ce nu vrea și ceea ce nu merge – ceea ce este, desigur, un prim pas important.
Dar nu se face politică cu o țară-cum-ar-fi-trebuit-să-fie, ci cu una care așa-a-fost-să-fie. De la binevenita critică socială până la afirmare și asumare mai este deci încă un pas de făcut. Unul esențial!