15 comentariiÎn acest an am participat la mai multe proiecte culturale și sociale în Timișoara. Unul dintre cele mai semnificative pentru mine a fost invitația făcută de ROD Festival cu o intervenție culturală inedită în Ocska, piața de vechituri din Mehala. Printre tabare a fost instalată și o expoziție foto de Diana Bilec și Oliver Merce, cu fotografii realizate în pitoreasca piață, dar și cu principalele personaje care dau viață locului – așa-numiții piețari.
Organizația DocuMentor a deplasat în locație un studio mobil audio/video unde sub titulatura „Vorbe în dubă” s-au înregistrat mai multe podcasturi video cu Goran Mrakic, Diana Bilec, Vasile Ernu, Călin Meda, Florin Iepan și oameni din piața de vechituri.
Între cultura înaltă și cea de masă
Una dintre problemele majore legate de felul de a gândi accesul la cultură se referă la faptul că ceea ce numim noi cultură împărțim în cultură înaltă și cultură de masă. În tradiția locală destul de conservatoare și elitistă „adevărata cultură” este doar cea înaltă. Cultura de masă sau cultura populară este privită de sus, cu mult dispreț.
Problema cea mare însă în acest tip de împărțire este faptul că, de obicei, cultura înaltă este o cultură destul de exclusivistă și scumpă. Ea are nevoie de instituții complexe, profesioniști care au nevoie de multă educație și specializare care presupun costuri mari.
Statul cheltuie bani mulți pe sistemele artistice complexe precum opera, teatrele de diverse facturi, producții cinematografice sofisticate, galerii și muzee, care de obicei slujesc o elită pretențioasă în care grosul populației nu se regăsește.
E bine că există aceste sisteme de producție culturală pentru această mică elită socială mai educată și mai potentă financiar? Da, de ce nu? Întrebarea este însă alta: dacă toți plătim impozite, oare nu fiecare grup social și pătură socială ar trebui să se regăsească în niște servicii culturale reprezentative pentru grupul său?
Adică de ce toată „cultura bună” se petrece în centrul orașului, deseori la prețuri prohibitive pentru populația mai săracă, deși e o pătură mare, și nu avem mai nimic în cartierele mai sărace, mai mărginașe? Ce tip de cultură și educație culturală oferim acestor pături sociale largi? Sau poate chiar le interzicem: să nu asculte muzici pe care elita le consideră „de prost gust” – am avut astfel de cazuri.
Capitala Europeană și interesul pentru periferie
Proiectul Timișoara Capitala Europeană a stârnit la acest capitol discuții. Norocul ei e că a existat o echipă interesată și atentă la eterna temă: cum integrăm în circuitul cultural al orașului minoritățile și grupurile defavorizate? Cu alte cuvinte cum facem ca educația culturală și diversele forme de manifestare culturală să ajungă dincolo de centru, spre periferie.
L-am întrebat pe Florin Iepan, regizor de film documentar, timișorean și o voce critică de vocație, dacă manelele se mai pot asculta la Timișoara, că se declarase „oraș liber de manele”, când fostul primar Nicolae Robu dădea, în 2019, o notă internă în primărie prin care interzicea să mai fie ascultate manele în spațiul public. Unde e papion nu e loc de manea?
Ne-a răspuns: „Se pot asculta manele, dar nu ai voie să faci proiecte despre rasism, egalitate de gen etc. Uite, a fost recent un scandal – un proiect al celor de la Contrasens, care au expus o lucrare ce propunea folosirea familiei de cuvinte derivate de la „muiere” pentru a conștientiza problemele legate de violența de gen, lucrarea artistei Petrovici-Popescu Ana. (…) Dacă vorbim de valori europene, Timișoara nu este nici pe departe ceea ce pretinde, mai ales la nivel de politicieni locali: aici ai și rasism, și homofobie, și toate valorile «tradiționale» ale Europei de Est scoase în față, ca să nu mai spun de o discriminare agresivă a săracilor”.
Lucrurile însă au evoluat spre bine, zic eu. Florin Iepan și echipa sa au venit cu un proiect unic, ROD Festival, o caravană culturală care duce arta mai aproape de oamenii din zonele defavorizate. În decursul anului, au reușit să organizeze un șir întreg de evenimente în cartierele mărginașe și în piețele de vechituri. Eu am fost invitat să particip la un proiect în piața de vechituri Mehala sau Ocska, cum i se mai spune generic.
Așa că mi-am luat tarabă la Ocsko. Sau Ocska?
Așa că mi-am luat tarabă la Ocsko sau Ocska? – și voi fi toată ziua prin piețele lor de vechituri.
Toți știu ce e Ocsko sau Ocska? Ar trebui. E ceea ce la Cluj i se spune Oser, la Chișinău – Gumka și pe tot cuprinsul țării a căpătat un nume slav generic Talcioc.
Din tot ce am văzut eu de când mă știu chiar dacă sunt un mare fan Gumka – Lokomotiv din Chișinău, Ocsko e piața de vechituri probabil cea mai bună, cea mai complexă și cu istoria cea mai lungă. Timișoara are o piață de vechituri demnă de o Capitală culturală europeană. Sper să nu o strice cu prea multe „fițe centriste” .
Dar de obicei, cât timp avem săraci, amărâți, vom avea și o piață de vechituri. Iar cum cânta un băiat de pe primul meu vinil cumpărat de aici – un vinil cu coperți negre – Jesus Christ Superstar, acel băiat supărat cu vocea lui Ian Gillan zicea: pe săraci întotdeauna îi vom avea cu noi. E adevărat că scoși din centru, că strică atmosfera. Dar ei vor ține mereu aceste locuri fabuloase vii.
Da, îmi aduc bine aminte descălecarea mea exact acum 33 de ani la Timișoara. Era la doar 6 luni de la Revoluție. Timișoara a fost primul meu contact cu un spațiu din afara URSS. Dar aveam în spate deja făcute la picior Țările Baltice, Caucazul, Orientul Mijlociu, o mare parte a Rusiei și Ucrainei, plus Bielorusia.
Debarcarea de la Timișoara din ‘90 a fost însă un punct de cotitură – pentru că era în afara URSS. Plus că era euforia nebună, puțin isterică pentru noi, total haotică, dar de un romantism și de o explozie de libertate care nu aveau să se mai repete niciodată. Voi povesti puțin peisajul ‘90 din Timișoara în următoarea carte și șocul meu de atunci. Ah, fumul de țigări străine mentolate, Pepsi, primul restaurant privat, primele mărci germane, ștrandul și visurile care aveau să se spulbere.
Cert este că Ocsko a fost ceva wow! Ocsko e chiar ceva unic în peisajul nostru. Ah, și nu știam că numele i se trage de la o ilegalistă comunistă interbelică – Ocsko Tereza. Care mai întâi era piața de vechituri pe strada Ocsko Tereza, eroina devenind stradă din Arad, după care a devenit substantiv comun pentru toate piețele de vechituri din Banat. Sper că au redenumit strada în ceva mai verde patriotic local. Alții spun că e de la Ocska – vechituri din maghiară.
Florin Iepan și Mircea Baniciu, despre Ocska, unde se găseau de la anticoncepționale la blugi
L-am întrebat pe Florin Iepan cum vede această piață: „Piața Mehala sau Ocska, cum îi zicem noi, este templul culturii și artei din Timișoara. Este una dintre cele mai interesante locații ale Capitalei Culturale Europene și noi venim constant aici, o dată pe lună, cu expoziții foto, teatru, muzică, iar o să ne întoarcem cu o expoziție foto, și, din punctul meu de vedere, nu există un loc mai bun pentru evenimente de natura asta. Noi suntem aceia care fac evenimente la periferie, sunt foarte mulți colegi de-ai noștri care fac evenimente în centru, dar sper ca în timp să fim tot mai mulți cei care facem ceva și pentru oamenii care nu au posibilități. Sau unii dintre ei nu sunt obișnuiți să meargă la expoziții, teatru, filme. Asta a fost ideea din spatele Caravanei ROD”.
Mircea Baniciu care a venit și el să cânte în piață și și-a depănat amintirile: „La început mi s-a părut ciudat că am fost invitați să cântăm aici, dar iată că experiența a fost interesantă. Iată că s-a adunat multă lume, dacă mai cântam, veneau și mai mulți. Aici e interesant să vii, să târgui, cumva se simte pulsul acesta de comerț, care e foarte interesant și atractiv”, a declarat Mircea Baniciu.
Piața era locul cel mai apropiat de Occident, într-o vreme în care Occidentul era miraj. „Veneam aici să iau anticoncepționale pentru nevastă-mea. Nu toată marfa pe care o găseai aici era de calitatea I, dar în orice caz aveam haine, aveam blugi, aveam adidași, aveam discuri, aveam o mulțime de lucruri pe care ni le doream și nu le găseam în comerț. Chiar erau occidentale. Când ne vedeau cei de la București, spuneau că venim din Occident, arătam altfel decât ei. Veneau sârbii cu marfă din Italia. Eram îmbrăcați ca afară. Începând de la chiloți, până la ciorapi, de la ciorapi până la încălțări, blugi, veste, care nu se găseau în magazinele socialiste niciodată. Bineînțeles, și discurile, multă lume și-a cumpărat muzica de aici, din Ocska”, a mai spus Baniciu pentru Adevărul.
Cine sunt oamenii piețelor?
Cel mai fascinant lucru din aceste piețe sunt oamenii. Mărfurile lor sunt doar o mică parte din istoria lor. Marea parte a acestor oameni sunt perdanții tranziției de la care poți afla istorii fascinante.
Înainte de ‘89, aceste piețe aveau o compoziție diferită – aici nu găseai doar oameni care vindeau lucruri pentru a-și aduce un plus la venituri, ci și mulți „speculanți” profesioniști cu mărfuri „de afară”, care aveau o funcție bine definită: umpleau golul imens al penuriei de mărfuri. Ba chiar aveai și un element „penal” și subversiv prin mărfurile interzise: de la blugi, țigări la viniluri, de la cărți la obiecte cu încărcătură „ideologică” subversivă pentru vechiul regim.
După ‘90 însă avem un prim val al celor care au ieșit de pe platformele industriale care au falimentat și care nu și-au mai găsit de lucru. Oamenii de la fabrici și uzine au trebuit să treacă la comerț cu tot ce se putea pentru a subzista.
Veteranii de aici – femei și bărbați – au permanent această referință: vechiul loc de muncă pierdut și aventura comercială a anilor ce au urmat.
Au învățat să vândă orice pentru a putea trăi: au început cu pastile anticoncepționale și țigări Assos, au trecut prin blugi și mărfuri turcești și au ajuns la tonele de chinezării care umpleau piața.
Sunt oameni care au istorii complicate, au văzut și au trăit pe pielea lor ideea de „abandon total” al statului. Pentru ei nu au existat programe consistente și de durată de „ajutorare”, de siguranță, de protecție. Ei au trebuit să se adapteze și să „se descurce” pe cont propriu. Bișnița, comerțul cu mărfuri aduse din toate colțurile lumii a fost una dintre puținele lor supape de supraviețuire. Ei au înțeles foarte repede că „statul” și instituțiile lui nu sunt pentru ei. Copiii lor au abandonat repede grădinițele, școlile și au trebuit să facă cele mai dure munci sau să emigreze. Ei știu bine că pentru ei nu există bani pentru educație, asistență socială și siguranță socială sau sănătate. Și așa mai departe.
Când vorbești de cultură privesc cu o mare neîncredere, cu multă suspiciune: cultura e pentru centru, nu pentru periferie. De ani e așa. Ei au internalizat acest lucru bine și tind să creadă că „oamenii de la centru” vin să le mai „tragă o țeapă” – să-i folosească „în interesele lor”. Pentru că „banii publici” sunt pentru cei din centru, nu de la periferie. Și intuițiile lor nu sunt foarte greșite.
Pentru a schimba percepția și realitatea e nevoie de multă muncă în acest sector. E nevoie de proiecte care să fie făcute cu ei, pentru ei și la locul în care se află ei. În acest sens ROD a făcut un pas important spre aceste comunități: încercând să lucrăm cu ei, pentru ei, în interiorul comunității.
După un timp oamenii se deschid, participă și se bucură: pentru un concert de muzică, pentru o expoziție de fotografie făcută cu ei și expusă în piață. Pentru un film arătat în cartier, pentru un spectacol făcut pentru ei, pentru implicarea în educația copiilor etc. Toate aceste lucruri sunt enorm de importante, pentru că așa cum educația și sănătatea trebuie să fie lucruri universale și egal distribuite pentru toți cetățenii și cultura este ceva universal, nu doar pentru o mică „elită” privilegiată.
Sursa foto: Festivalul ROD, DocuMentor