16 comentariiTranspus în zona confruntării dintre Israel și Palestina, Israel și o mare parte din lumea arabă, un conflict teritorial, nu unul civil sau religios, a fi fanatic nu înseamnă nimic altceva decât a te adânci într-un „conflict sfâșietor între dreptate și dreptate”, crede Amos Oz.
Într-o colecție de eseuri și un interviu, „Cum să lecuiești un fanatic” (București, Humanitas, 2022, 116 p.), Amos Oz vorbește, desigur, și de problema teritorială Israel-Palestina.
În primul eseu, care dă și titlul volumului, scriitorul israelian notează că „fanatismul este mai vechi decât islamismul, mai vechi decât creștinismul, mai vechi decât orice stat sau guvern sau sistem politic, mai vechi decât orice ideologie sau credință din lume.” El vede fanatismul ca pe o componentă definitorie a firii omenești, o genă malignă, după propria-i expresie. În opinia lui Oz, ceea ce face fanaticul, și asta ține de însăși esența fanatismului, nu este altceva decât dorința de a-l sili pe celălalt să se schimbe.
Dar cine are dreptate? Poate Israel sau poate Palestina?
Nicio parte, dacă ne referim la fondul întunecat al problemei, ne spune Amos Oz. Ceea ce este important este tocmai „capacitatea de a ne pune în locul celuilalt, capacitatea de a recunoaște calitatea de peninsulă a fiecăruia dintre noi…”. Tocmai asta ne poate apăra parțial de gena fanatismului.
Sigur că Amos Oz a scris aceste rânduri înainte ca teroriștii Hamas să omoare civilii fără vină, surprinși în paturile lor. Astăzi, scriitorul nu mai este în viață și ar fi incorect să sugerăm cum ar fi reacționat.
Tot ce putem face e să combatem asasinatele comise de Hamas sâmbătă, 7 octombrie, dar și să înțelegem, cu înțelepciunea lui Oz, cum poate arăta o soluție.
Soluția bistatală: respect în schimbul respectului
În cel de-al doilea eseu, „Între dreptate și dreptate”, Oz începe cu o întrebare: „Care sunt băieții buni?” Pentru scriitorul născut în 1939 la Ierusalim, fost activist în mișcarea „Pace Acum” (Shalom Achshav), nu există băieți buni. Fiecare dintre părți se uită la cealaltă și vede imaginea asupritorilor din trecut. Amoz Oz critică ambele părți. Îi critică pe palestinienii care „nu își dau seama că Israelul modern nu este produsul unei acțiuni colonizatoare” și că nu înțeleg cât de adevărată este legătura evreilor cu teritoriul Israelului.
Dar Oz este la fel de intransigent cu generații întregi de sioniști israelieni care nu au înțeles și nu înțeleg în ruptul capului că există un popor palestinian, „un popor în carne și oase, cu drepturi reale și legitime”.
Ceea ce crede Oz că poate fi un „divorț echitabil” trebuie să fie soluția bistatală, „buna vecinătate în schimbul bunei vecinătăți”, respect în schimbul respectului. A recunoaște că Israelul este patria evreilor israelieni și că Palestina este patria poporului palestinian.
Dar pentru ca toate acestea să devină realitate este nevoie de un compromis teritorial. De ambele tabere. Ambele părți trebuie să-și sacrifice părți din teritoriu. Altfel nu va fi pace sub măslini.
Iată de ce, ne spune Amos Oz, nu mai trebuie ales între pro-Israel sau pro-Palestina. Trebuie ca toată lumea să fie propace. Pentru că așa cum ne spune poetul israelian Yehuda Amichai, „acolo unde avem dreptate nu crește nicio floare”.
Trăim în lumea care se divide masiv între moarte evreilor și moarte palestinienilor, cele mai proaste două alegeri.
Despre Amos Oz
S-a născut pe 4 mai 1939 la Ierusalim și a murit relativ pe 28 decembrie 2018. A fost unul dintre cei mai importanți prozatori și eseiști israelieni. Părinții săi au fost originari din Polonia și Rusia. Tatăl, Yehuda Arie Klausner, era bibliotecar și scriitor, absolvent de studii de istorie și litere, fiu al unei familii cu tradiții de activitate în cadrul mișcării sioniste revizioniste.
Unchiul tatălui lui Amos Oz, profesorul Yosef Klausner, cunoscut istoric și scriitor, a predat la Universitatea Ebraică și a candidat în 1948 din partea Mișcării Herut la postul de președinte al Israelului în fața lui Chaim Weizmann. Ultima sa poziție profesională a fost aceea de profesor la catedra de literatură de la Universitatea Ben Gurion din Beer Șeva.
În România i-au fost traduse mai multe cărți: Soțul meu, Michael (Polirom), Cutia neagră (Univers), Să nu pronunți: noapte (Univers), Poveste despre dragoste și întuneric (Humanitas), un volum premiat cu Premiul France Culture 2004, Premiul Goethe 2005.
A se vedea și Anda-Irina Sturza, „Poate că râdem prea puțin, după tristul secol XX”, un text în revista Cultura tot despre micul volum de eseuri al lui Amos Oz.