Fericire, Mumbai și pandemie

Tocmai am mâncat cea mai bună mâncare cu pui. Habar nu am cum se cheamă și nici nu vreau să știu cum a fost făcută. Am vrut să mănânc un curry vegetarian, dar omul care mi-a adus mâncarea m-a întrebat ceva ce n-am înțeles și am dat probabil din cap în așa fel încât a priceput că e OK să-mi amestece orezul cu sosul. Cu degetele. Degete care numai curate nu erau.  Așa am ajuns la pui. Am vrut să mă duc la budă și mi-au arătat o potecă. La capătul potecii era un pătrat de beton de vreo 10 metri pătrați ca un fel de parcare. Lux.

Mă fascinează Mumbai și trei săptămâni mi se par deloc îndeajuns pentru a-l pricepe, așa că dorm puțin. Nu că aș putea să dorm oricum prea mult în vacarmul continuu din jurul meu. Am dormit două nopți într-unul dintre cele mai mari ghetouri/ slum-uri din lume și am rătăcit împreună cu o jurnalistă de la un ziar din Delhi trei zile printre oamenii de acolo. Mi-am dat seama și că sunt alb, deși în capul meu m-am identificat tot timpul cu maroniu.

Fericirea e o chestie de comparație

Am o revelație că fericirea e o chestie de comparație și nimic altceva. Am crezut că am avut o viață grea și am plecat din slum convins că mă trag din os domnesc. Slum-ul este lângă un râu de căcat. Canalizarea unui oraș cu mai mulți locuitori decât întreaga Românie e chiar acolo. Am crezut că o să mor din cauza mirosului, dar în 20 de minute mirosul a dispărut. Fenomenul am învățat că se numește aclimatizare.

Recomandări

De ce nimeni nu poate prezice strategia Trump 2.0 privind Ucraina

E hărmălaie, sunt transpirat și bombardat de culori și mirosuri. Iau un tren care e plin ochi cu câteva zeci de oameni agățați pe scări. Orașul ăsta pare că nu doarme niciodată. Cobor din tren cu greu. Pe marginea drumului sunt un dentist și un frizer. Dentistul a expus pe trotuar câteva zeci de dinți și de măsele ca să-și facă reclamă.

Nu am chef de dormit, așa că mă tund. Domnul frizer îmi face și masaj la cap. La un moment dat îmi bagă degetele cu ceea ce sper că este ulei adânc în urechi. Senzația e neașteptat de plăcută, așa că accept fără să crâcnesc capacele care urmează. Când răsare soarele sunt mai aproape de Buddha ca niciodată.

Pandemia și bunătatea

Au trecut 17 ani de atunci. Mi-e dor să călătoresc, nu am stat niciodată în ultimii 20 de ani atât de mult timp fără să zbor pe undeva. Îmi lipsesc avioanele – mai ales cele low-cost, care îngrămădesc oameni și povești fabuloase cum nu o face nimeni altcineva, nici măcar Marquez. M-aș duce în Italia, undeva în sud, unde românii care lucrează în agricultură au povești pline de soare, umor și tristețe.

Pandemia asta a fost până acum foarte ciudată pentru mine. În timp ce marea majoritate a oamenilor par a fi stresați de izolare și de frică și tare preocupați să dovedească și cât de tâmpiți sunt fie ei, fie cei din jurul lor, eu am o problemă uriașă cu bunătatea. Zilnic dau peste oameni care fac dezinteresat bine pentru alții și mă simt obligat să le mulțumesc, speriat fiind că dacă nu o fac cum trebuie, cumva vor abandona.

Recomandări

Cu banii la vedere. PSD a cheltuit 90% din suma totală pusă la bătaie de candidații la Președinție în prima săptămână de campanie

Îmi dau seama că sunt prostănac, dar tot nu reușesc să scap de frica asta. Este foarte probabil ca starea mea aproape permanentă de bine să vină datorită faptului că văd în fiecare zi situații cumplite și că pot să fac ceva să ajut. Sper ca și la ei să fie la fel și chestia asta să fie îndeajuns pentru a îi motiva.

Generozitatea nu depinde de bogăție

Nopțile mele în slum-ul din Mumbai au avut un efect puternic și de lungă durată asupra mea. De fiecare dată când mă încrâncenez, îmi amintesc că se poate mult mai rău. Că bunul-simț și generozitatea nu depind atât de mult cât credem noi de bogăție sau de educația formală. Că e mult mai probabil ca nativ/natural să fim buni și că aceia din jurul nostru au mult mai multă importanță decât orice altceva. Că vom copia ce vedem, nu ceea ce suntem învățați.

Din când în când, visez că revăd răsăritul soarelui în Mumbai. Senzația aia de oboseală fericită e o chestie rară care până de curând am crezut că e unică. Zilele astea, cărând tot felul de chestii prin ghetou și vorbind sau văzând tot felul de oameni fabuloși, am simțit același lucru. Și chiar dacă îmi e dor de călătorii și de mare, tot mi se pare că perioada asta dură și grea m-a făcut mai bun.

Urmărește-ne pe Google News