Fețele nedemne ale talibanismului. Câteva gânduri după tragedia petrecută la un botez din Suceava

Acum câteva zile, la Suceava a decedat un prunc născut prematur și dus la această vârstă de părinți la taina Botezului. O tragedie pentru biata familie și o pierdere de viață abia începută, care ne îndurerează firesc. Și cu această ocazie, survenită pe fondul nenorocirii de la Spitalul „Matei Balș”, s-au suit pe valul emoției colective atât progresiștii – bucuroși să mai atace o dată Biserica – cât și fundamentaliștii ortodocși, care se comportă fatalist, mai ales cu suferințele altora: „Așa a vrut Dumnezeu!”

Vă propun, prin urmare, câteva argumente sobre, pentru a lămuri din ce motive ambele reacții sunt pripite și inadecvate.

Pe de o parte, vedem că religia laică a siguranței – adică ideea că avem doar drepturi și că Statul-Providență (înlocuitorul secular al Providenței divine) ne datorează o viață cu zero riscuri – s-a impus aproape complet în mentalitatea noastră „post-modernă”. 

Maladia, accidentele de orice fel și chiar moartea sunt privite ca disfuncții scandaloase ale sistemului medical – și când este, și când nu este vorba de malpraxis ori de neglijențe procedurale, cu urmări fatale.

E ceea ce antropologii occidentali – l-aș cita măcar pe Louis-Vincent Thomas – au numit, de multe decenii, „medicalizarea morții”. De aceea mor cei mai mulți oameni la spital, de aceea se produce fenomenul „hărțuirii terapeutice”, de aceea Justiția (umană) e mereu convocată, pentru a înlocui doliul (și explicațiile raționale) printr-un act „compensatoriu”, de natură punitivă. Lipsiți de transcendență – deci de speranța că viața terestră continuă într-o altă dimensiune – ne-am obișnuit să cerem socoteală, dar și despăgubiri materiale, pentru orice tip de pierdere.

Recomandări

România, cea mai stresantă țară pentru condus din lume. Aglomerația din trafic ne plasează pe primul loc în clasament

Ne așteptăm ca „sistemul” (școala, spitalele, companiile de asigurare, diferitele medii profesionale, cu ierarhiile lor) să „plătească” pentru toate împrejurările care generează handicapuri sau decesul cuiva. Bineînțeles, nu mă refer la acele situații în care vinovăția unor terți este net demonstrabilă prin articole de cod penal (ucidere din culpă, non-asistență față de o persoană aflată în pericol etc).

Vizez doar comportamentul social care, pentru a escamota realitatea inexorabilă a maladiei și a morții, reclamă „daune” chiar și atunci când această realitate se impune „natural”. Formula „obștescului sfârșit” – care desemna cândva doar evidența că suntem cu toții muritori – face mai nou din orice sfârșit o chestiune „comunitară”. Ne imaginăm că prin reforme și sancțiuni vom trăi mai mult decât ne este dat… 

Pe de altă parte, o anumită zonă tot mai febrilă a comunității ortodoxe idolatrizează ritualurile ca atare: tocmai pentru că nu le-a cercetat originea, fluctuațiile și simbolismul, amintitul segment absolutizează puterea lor „operativă”, înțeleasă literal: e o decădere în gândirea magică, fără legătură cu învățătura biblico-patristică. Acești semeni uită, bunăoară, numeroasele conflicte dintre Iisus Hristos și fariseii sau învățătorii Legii mozaice. 

Fondatorul Legii celei Noi nu s-a luptat cu ritualismul și formalismul legal doar când a spus răspicat că „sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2, 27), ci în toată lucrarea sa publică. Ei par să ignore că botezul copiilor nu s-a practicat înainte de veacul al IV-lea și că „pedobaptismul” s-a generalizat abia în secolul al XII-lea, din pricina ratei ridicate de mortalitate infantilă.

Recomandări

Primele ipoteze legate de moartea lui Silviu Prigoană. Surse medicale: a suferit un AVC sau un stop cardio-respirator

În situații de urgență – războaie, pandemii – Biserica a cerut botezul quam primam (cât de repede posibil – din latină, n.red.), pentru a salva viața veșnică a pruncilor iminent periclitați.

În Apus, botezul copiilor nu s-a mai făcut prin imersie, ci prin stropire, tocmai pentru că adesea ritualul era îndeplinit in extremis, de către orice creștin. Fapt este că botezul – poarta de intrare în creștinism – a rămas peste tot, de câte ori a fost posibil, legat de catehizarea candidaților, asociată cu Euharistia și Mirungerea („confirmarea”), pentru că, în amintirea veacurilor apostolice, taina „renașterii din apă și din Duh” continua să necesite deopotrivă înțelegerea doctrinei și adeziunea liberă.

În concluzie, n-ar strica să nu mai privim medicina ca pe o formă de mântuire, cerându-i mai mult decât ne poate oferi, așa cum s-ar cuveni să cunoaștem istoria, pentru a nu transforma în „literă de Evanghelie” niște cutume mereu modelate de ea. Mergând orbește pe fiecare dintre aceste drumuri, ne diminuăm umanitatea taman atunci când pretindem că o reprezentăm impecabil. 

Urmărește-ne pe Google News