Șefii noștri, politicienii. Sau cum jertfește Florin Cîțu, ministrul de finanțe, banii personali de dragul nostru

Am văzut, pe parcursul vieții, oameni pe care-i consideram dacă nu extraordinari, măcar relativ decenți, transformați în ideologi-orbeți sau boieri țâfnoși imediat cum au căpătat o funcție.

Nu-mi dau seama dacă e lipsă de educație (nu pare, multe persoane sunt foarte școlite) sau pur și simplu avem ascuns, undeva în noi, ceva ce pândește momentul în care se poate dezlănțui.

Varianta politicoasă e că așa am crescut, așa am fost educați și învățați în școală, fără să avem o reprezentare a unei societăți funcționale sau a unei democrații. Într-o lume împărțită între domnitori, regi, dictatori și cei care muncesc și mor pentru ei, poate e firesc ca pentru fiecare din noi ăsta să fie modelul spre care simțim nevoia să tindem, nu știu.

Ce știu, însă, e că avem probleme foarte mari de interpretare a realității. Se vede în atitudinea (unei bune părți a, să nu generalizăm) polițiștilor, medicilor, profesorilor, și mai ales a politicienilor. E vorba despre mentalitate și felul în care ne raportăm la cei care servesc publicul, la cetățeni și la instituții.

Putere pură, fără obligații

Există foarte puțini oameni, în România, care păstrează în minte, odată ajunși șefi, responsabilitatea funcției și faptul că ești, de fapt, un om căruia acea funcție i-a fost încredințată de societate, pentru a o servi. Că de fapt nu ești Șeful oamenilor, ci egalul lor, ca să nu spun de-a dreptul angajatul lor. „Public servant”, cum spun cei care n-au crescut cu Pobeda la mână, călare pe Tohan.

Recomandări

Ioana Tănase, femeia care a călătorit singură cu motocicleta, din România până în Mongolia: „Țipam și plângeam de fericire, într-un peisaj de vis”

Nu, cei mai mulți se dedau, mai degrabă, la abuz, la automulțumire, la cultul personalității și umflarea propriei imagini. Iar disperarea asta după putere goală de răspundere (să fac ce vreau eu, când vreau eu, și nimeni să nu mă conteste) duce, uneori, în zone penibile. 

Când spun asta am, din păcate, și un exemplu. 

Lansat cu surle și trâmbițe de Ministerul Finanțelor, site-ul IMM Invest, unde firmele pot cere credite garantate de stat, nu funcționa, încă din prima zi. Autoritățile au acuzat atacuri cibernetice, iar ministrul Finanțelor, Florin Cîțu, nu s-a sfiit chiar să acuze criticii actualei guvernări, sau adversarii politici, că s-au apucat de hacking:

Specialiștii Ministerului de Finanțe s-au declarat învinși de hackeri, astfel încât site-ul a fost predat către SRI și STS. Așa a reușit să devină funcțional, după aproape două săptămâni cât a stat picat.

Site public pe persoană fizică

Recomandări

Procurorii din dosarul Revoluției au refăcut pas cu pas regia pusă la cale de Ion Iliescu și de gruparea sa pentru execuția soților Ceaușescu

Când a revenit, surpriză: pe el era semnat, ca și cum ar fi făcut „pe persoană fizică”, nu din bani publici, însuși ministrul Finanțelor.

„Cel mai mare proiect de sprijinire al IMM-urilor din ultimii 30 de ani” a reușit să dea, în următoarele două săptămâni de funcționare, la peste 96.000 de cereri, fix 12 credite către IMM-uri.

Așa se face că, supărat mai degrabă pe faptul că aceste cifre erau ridiculizate public pe rețelele sociale decât pe cifre în sine, ministrul a revenit pe Facebook, să anunțe, evident, că toată lumea se înșală, că a discutat cu băncile și doar la una dintre ele erau, deja, 1.000 de cereri aprobate.

„A trebuit să pun eu bani”

Dacă acest mod de a comunica public mă depășește – ministrul Finanțelor cere socoteală, apoi anunță pe Facebook -, un derapaj al lui Florin Cîțu, la această postare, m-a uimit, pur și simplu. Pentru că, din formularea domniei sale, reiese că fie a început să se confunde pe sine cu instituția pe care o conduce, fie are senzația că banii publici îi aparțin, fie a adus, pur și simplu, bani de acasă. 

Recomandări

România a fost condamnată să-i plătească 85 de milioane de euro oligarhului rus care a fost proprietar al RAFO Onești

Ce ar mai fi de spus aici, după ce i-au atras atenția și comentatorii că formularea lasă de dorit, iar domnia sa a refuzat să accepte acest lucru? Să îi cerem scuze că a trebuit să pună niște bani de la noi să acopere niște găuri făcute în banii noștri? Să îl rugăm să ne ierte că i-am încredințat unul dintre cele mai mari onoruri, un portofoliu de ministru? Că, aparent, să îi spunem că este inacceptabil, mai ales pentru un ministru de Finanțe, fost bancher în mediul privat, care înțelege, teoretic, mai bine decât oricine altcineva cum funcționează banii – și cei publici, și cei privați – să confunde banii publici cu fondurile personale?

Nu pot decât să sper, că atât mi-a mai rămas, că sunt doar niște derapaje de moment, niște neatenții cauzate de oboseală. Știu că nu e o perioadă ușoară, și că guvernul din care face parte a nimerit la putere în cel mai prost moment posibil. Dar să fii demnitar înseamnă și asta, sau mai ales asta, să traversezi perioade dificile (e foarte important și cum o faci), nu doar să te bucuri de demnitatea oferită, atenție, de public. 

Iar caracterele așa se văd cel mai bine: la șefie și pe timp de criză.

Urmărește-ne pe Google News