ComenteazăBucureștiul este pentru câțiva dintre noi un oraș fascinant. Însă are ceva din Frankenstein: un construct din multe bucăți, fragmente, straturi, suprapuneri care produc un spațiu urban pe cât de „monstruos”, pe atât de fascinant și atractiv. E monstrul nostru urban tandru, excesiv, pasional, atractiv și enervant pe care-l iubim sau urâm cu pasiune.
Bucureștiul e orașul meu preferat acum, dar pot să spun că-mi lipsesc multe spații din el. Mai ales nu pot să stau indiferent când văd cum se distrug de o manieră violentă spațiile publice. Parcurile, cluburile sportive de cartier și multe alte locuri publice sunt atacate de faimoșii dezvoltatori imobiliari. Cinema-urile publice se distrug, librăriile dispar și tot ce poate fi transformat din bun public în privat nu rămâne neatins. Peste tot vedem doar săli de joc sau pariuri, farmacii, rețele de magazine sau bănci. Parcă e un oraș în care ne-am născut să luăm un credit, să muncim pentru a merge la farmacie, să mai tragem o „păcănea” și apoi să murim.
Și totuși ceva se întâmplă. Avem și exemple bune. Iar unul dintre ele este Atelierele Malmaison – un loc care are toate șansele să devină unul central pentru lumea culturală din București, după ce locul a fost renovat și transformat în ultimele luni.
Din istoricul acestui spațiu aflăm: o poveste complicată. Clădirea Malmaison, situată pe Calea Plevnei, inițial o cazarmă militară, are o importanță istorică semnificativă și o vechime de 177 de ani, timp în care aici au funcționat o Școală Militară de Ofițeri, un tribunal militar, închisoare în timpul regimului lui Antonescu și centru de anchetă și detenție al Securității în perioada de început a regimului comunist. Aici au fost închiși, printre alții, pentru o vreme foștii lideri ai PNȚ Iuliu Maniu, Corneliu Coposu sau liberalul Constantin C. Brătianu.
Ce-și propun? Atelierele Malmaison își propun să readucă̆ clădirea în circuitul viu al orașului, inaugurând o nouă etapă în lunga istorie a clădirii.
În acest moment ce dorește această comunitate? Atelierele Malmaison sunt o comunitate artistică și un spațiu comun de artiști/e, ateliere, spații de proiecte și galerii din București.
Dan Vezentan
Am fost să văd locul și am schimbat câteva gânduri cu artista Lea Rasovszky (foto), artist vizual cât și organizator de expoziții și evenimente culturale, unul dintre oamenii din spatele acestui proiect.
Libertatea: Dragă Lea, spune-mi, te rog, cum a apărut ideea de a transforma clădirea Malmaison într-un adevărat centru artistic?
Lea Rasovszky: Totul a pornit din eterna problemă a spațiilor pentru atelier și de expunere, spații fără de care comunitatea artistică nu se poate dezvolta. Nu suntem chiar un centru artistic, e o inițiativă mult mai ground level, centrată pe studiouri, dar care are și o serie de prezențe mișto de tip artist run spaces, spații de proiecte și galerii. Spun că nu suntem un centru de artă, mai ales pentru că ne dorim să funcționăm relaxat și natural, nu avem o agendă sau master plan fix, ci încercăm să fim flexibili și deschiși, să vedem ce fel de legături se creează în timp.
– Ce se vrea, de fapt, acest spațiu? Ce-și propune?
– Să reziste în timp și să putem menține chiriile într-o zonă decentă care să ne permită să fim autosustenabili. Acest spațiu trebuie să devină un bun statornic al comunității care să funcționeze așa și pentru generații viitoare. Da… aici ar fi ideal să intervină entități de stat care să îi înțeleagă importanța și să o susțină ca atare. Ne dorim să găsim modalități de a ne proteja în fața tăvălugului imobiliar și al gentrificării* și să fim un spațiu de întâlnire între artiști, arta lor și public.
– În acest moment, cine gestionează această clădire, cum vă organizați și pe cine găsim aici?
– În acest moment, clădirea este deținută de Iprochim, un institut de inginerie chimică devenit în 1991 societate comercială. Gestionarea contractului de închiriere pentru etajul 1 este făcută prin Asociația Matka. Nu avem ierarhii, avem o mică comisie formată din cei care și-au dorit să aibă și diverse roluri administrative. Deciziile se iau însă în grup și fiecare voce contează. Împreună suntem buni vecini și aliați în fața problemelor generale ce privesc mediul cultural și prezența noastră în cadrul său.
– Apropo, în perioada pandemiei, artiștii au primit vreun ajutor de la stat? Cum stăm cu precaritatea?
– Au primit, da. A început din lockdown și cred că s-a prelungit niște luni după. Faza mișto e că au dat acest ajutor brut, așa că taxele ulterioare au fost criminale. Cu precaritatea stăm mereu foarte bine, în sensul că ne tot întâlnim cu ea, se instalează deseori și pleacă greu sau deloc. Nu e chiar neașteptat având în vedere că încă ducem o luptă destul de dură pentru chestii de bază cum ar fi: statut, linii de finanțare, spații de lucru și expunere în conformitate cu necesitățile (subvenționate de stat sau chiar generate de stat), forme sindicale updatate secolului în care trăim, etc.
Mai multe detalii aici.
Gentrificare – proces de renovare și revigorare a cartierelor urbane mai deteriorate prin intermediul afluxului de rezidenți mai bogați, care duce la creșterea valorii proprietăților și strămutarea familiilor cu venituri mici și a micilor întreprinderi
foto: Dan Vezentan