Gânduri din ochiul furtunii COVID. Ce ne spune pandemia: nu suntem veșnici. Doar prezentul contează

“Sfârșitul lumii” mă prinde la Sibiu, unde mama a ieșit săptămâna trecută din spital după o nouă operație de cancer. Am venit la timp din București și am dus-o la Urgențe, unde, fiind carantină, nu era nimeni.

Când i-au dat drumul, mai era o singură persoană internată la Urologie, se pregăteau să închidă secția pentru două săptămâni. Pe urmă am auzit de primele două cazuri de coronavirus din Sibiu.

Nu mă gândesc la “dacă și cu parcă“ – ce mă fac dacă starea ei se înrăutățește, dacă a luat virusul, dacă l-am luat eu (numai eu o pot ajuta acum), va veni salvarea, se va ocupa cineva de o femeie de 84 de ani, care abia se mișcă de la coxartroză și care e slăbită pentru că a pierdut sânge?

Mergem înainte, zi după zi, în ochiul furtunii: dimineața, lapte cu biscuiți, la prânz îi gătesc ce are poftă, ceaiurile, o țin de vorbă când se deprimă, îi citesc de pe Times New Roman despre pensionarii cu pensii speciale încurajați să iasă când vor (asta o distrează), îi spun să nu se mai uite atâta la știri (orice e mai bun decât să afle câți au mai murit.).

Recomandări

Cine este Alexandr Stoianoglo, rivalul Maiei Sandu. Soția lui a primit cadou un sfert dintr-o companie a fugarului pro-rus Veaceslav Platon, care face afaceri și în România

Din deformație profesională (dar și pentru că cei de la Digi tot n-au venit să monteze internetul), îmi aduc aminte în timp ce fac piure și ciorbă de tot felul de filme. 

Acțiune în inacțiune

De Pacientul englez, al lui Anthony Minghella, unde pe timp de război oamenii trăiesc fără să se gândească la viitor, bucurându-se că se spală pe cap, că dau peste un pian, că găsesc cartofi în curtea casei unde s-au refugiat, chiar dacă – sau mai ales pentru că – viața e atât de fragilă și oricine poate muri oricând. De fapt, asta ne spune pandemia și asta trebuie să acceptăm. Nu suntem veșnici. Doar prezentul contează.

Sau îmi aduc aminte de Melancholia lui Lars von Trier, dar nu ca de ceva deprimant. Acum îl înțeleg altfel – nu e despre sfârșitul lumii, ci despre acceptarea schimbării. 

Când înțelegem că, deși facem tot ce e posibil, nu putem controla tot, începem să ne liniștim. (Acțiune în inacțiune.).

Recomandări

Gafa grupării pro-ruse care a salvat referendumul din Republica Moldova

Sau chestii mai vesele – scena în care patru personaje (printre care eroul interpretat de Tom Hanks) se blochează în lift în comedia romantică You’ve Got Mail (de Nora Ephron), una dintre plăcerile mele vinovate. 

După ce au apăsat inutil pe toate butoanele și au cerut ajutor, cei patru se așază în fund și așteaptă, iar așteptarea asta îi ajută să-și dea seama care le sunt prioritățile, ce vor face când vor ieși de acolo.

Liftierul se decide să se însoare cu drăguța lui, o doamnă cu cățelul, să se împace cu mama, iar Tom Hanks înțelege că nu mai are de ce sta cu logodnica, în timp ce o privește căutându-și isteric Tic Tac-ul în geantă.

Și eu am luat decizii acum câteva zile, după niște presiuni care s-au suprapus concomitent. Am ales prioritățile. Am renunțat la colaborarea care îmi plătea chiria. Dacă literatura e mai importantă ca jurnalismul și totul e atât de nesigur, nu-i păcat să nu riști? 

Recomandări

Moștenirea lui Iohannis. Extinderea la infinit a conceptului de securitate națională

Desigur, prioritatea acum e mama. Am aici haine de iarnă și de vară, stau cât e necesar și cu restul vom vedea. Încă nu se vede drumul, nu știm ce va fi luna viitoare, săptămâna viitoare, mâine.

Nu mă sperii, nu cred că e ceva esențial rău în această criză. Cred că e începutul unei schimbări bune – în mare, pentru întreaga planetă și în mic, pentru viețile noastre mărunte și necesare.

Acum 15 ani am visat că eram cu o prietenă pe care am iubit-o mult – doamna Naum, soția poetului Gellu Naum -, într-o casă. (Era înainte ca ea să fie diagnosticată cu cancer). Ne amenința un pericol dincolo de orice închipuire. Era noapte și știam că trebuia s-o trecem cu bine, ca să supraviețuim, dar nu puteam ieși din casă deoarece răul era invizibil și era prezent în afara ei, în curte, pe stradă.

În timp ce visam, am înțeles că, deși nu ne puteam baza pe nimic, exista un singur antidot pentru acest rău imens și inform, iar “singurul lucru care ne salva” (așa am verbalizat atunci) era iubirea. Nu știu de ce am senzația că asta e lecția pe care o învățăm cu toții acum.

Deocamdată, la Sibiu se face vreme bună, așa că mâine o să sap grădina și o să semăn.

Urmărește-ne pe Google News