ComenteazăDacă omologii lor „siropoși” (The Beatles) au fost de mult înjumătățiți (prin asasinarea lui John Lennon și mai recenta dispariție a lui George Harrison), The Rolling Stones erau împreună din 1962, cu aproape aceeași componență, reușind să nu-și confrunte orgoliile până la dizolvarea trupei și să nu fie „canibalizați” de charisma solistului (cum s-a întâmplat cu formația Queen, care nu a supraviețuit muzical genialului Freddie Mercury).
Nimeni altcineva nu a reușit mai bine să străbată deceniile, înmulțindu-și deopotrivă ridurile și generațiile de fani. Ce-i drept, Charlie Watts i-a urmat la secțiunea de percuție lui Tony Chapman, însă cooptarea sa ulterioară e suficient de veche pentru ca el să fi devenit, alături de Mick Jagger, Keith Richards & Ron Woods, la fel de statuar precum portretele președinților americani din Mount Rushmore National Memorial…
Au lansat peste 55 de albume, vândute în sute de milioane de exemplare, au intrat în Rockn Roll Hall of Fame încă din anul căderii comunismului (1989) și au reușit să supraviețuiască muzical, adaptându-se discret noilor mode, fără compromisuri oportuniste, care să le mutileze identitatea.
I-am ascultat la București, în 17 iulie 2007, în fața a peste 60.000 de spectatori electrizați de dinamismul lor inepuizabil și aproape incredibil, dacă luăm în calcul chiar și vârsta lor de atunci.
Simplul fapt că eram însoțit de fiul meu – care s-a declarat cucerit de concertul lor (altfel prost organizat de gazde) – vădește valoarea „patrimonială” a unei trupe care s-a reinventat constant, devorându-și propriul mit.
Numeroase trupe britanice de top s-au dezmembrat sub presiunea stresului, certându-se pentru bani sau ajungând la o irezolvabilă adversitate personală.
Sunt notorii și penibile, de pildă, animozitățile celor de la Pink Floyd. În alte cazuri, după consumarea focului de artificii al gloriei mondiale, diverși soliști (să zicem Robert Plant, de la Led Zeppelin) au continuat o carieră separată, mult mai puțin convingătoare (inclusiv în cazul lui Mark Knopfler, de la Dire Straits). Au fost și situații în care asemenea trupe, cândva faimoase, precum Deep Purple, s-au tot reunit conjunctural, târându-și în fața unui parter de fani grizonanți și nostalgici vechiul repertoriu reșapat.
Dincolo de jocurile hazardului, longevitatea celor de la The Rolling Stones ține de câțiva factori definitorii. În primul rând, n-au făcut politică militantă. Ei s-au comportat mereu ca niște rebeli antisistem, înțelegând că orice regim politic include o fatală doză de corupție.
Au rămas astfel niște veritabili briganzi rock, copii revoltați ai erei psihedelice, amatori de droguri și mari consumatori de tutun și alcool, dar nu mai puțin profesioniști riguroși, care rezistă imenselor eforturi inerente unor turnee mondiale neîncetate.
Au știut apoi să țină aproape uriașul staff tehnic din spatele scenei și să fraternizeze cu acei aliați – de la inginerii de sunet, până la șoferii de camion și oamenii de lumini – fără de care mecanismul spectacular se gripează. În fine, există în protestul lor ceva metafizic, situat mai presus de „justiția socială”, de „satanismul” mercantil (la modul australienilor de la AC/DC) sau de „agenda” ecologistă.
Găsim în sunetul și prezența lor scenică un soi de nihilism dandy 100% englezesc, în buna tradiție a… irlandezului Oscar Wilde.
The Rolling Stones nu au instrumentalizat cinic „trendurile” juvenile postbelice, preferând plăcerea directă a muzicii, purificarea ritmică, ritualul comuniunii prin dans și întruparea condiției omului postmodern, strivit de tehnologie, obsedat de iluzia libertății absolute și totuși în stare să supraviețuiască, sub zodia unei copilării refulate.
Din rețeta acestei autenticități nemijlocite (ceea ce este, desigur, paradoxal), diavolii excitați de la Stones au extras mereu argumentele autoironiei și ținuta ștaifului britanic imperturbabil, pe care nu-l regăsim, bunăoară, în prestația clonei americane a lui Jagger („guristul” Steven Tyler, de la Aerosmith).
E greu de spus dacă trupa va continua să concerteze fără elegantul Charlie Watts. Înclin să cred că o va face, după găsirea unui (neplauzibil) înlocuitor, pentru că cei rămași nu pot sta acasă, pentru a legăna landoul (căruciorul) unor nepoți sau a răsfoi placid albume cu fotografii îngălbenite. În țara lui Shakespeare, ei știu prea bine că lumea e o scenă și viața nu se poate lipsi de zgomotul & furia din care a fost dintotdeauna alcătuită. La urma urmelor, nu poartă chiar numele acestei fabuloase formații o anumită sugestie sisifică?*
*Rolling Stones, în traducere în limba română, pietre care se rostogolesc sau rostogolind pietre.
foto: Hepta
Rezultate Alegeri SUA – cine va fi noul președinte al Americii!