Mi-a intrat cazul Răzvan Exarhu pe toate canalele. Cu Răzvan nu suntem amici, cu toate că ai noștri se trag din aceeași zonă de Bugeac, de pe partea cealaltă de Dunăre, de pe la Ismail. Îmi place vocea lui și mă amuză glumițele de schemă 90. Din generația 90 el conservă incredibil de bine stilistica anilor 90, chiar dacă în reclame arată o adaptare perfectă.

M-am uitat să văd și eu unde e violența.

Ca om care am studiat și trăit din plin anii 80-90 (am studiat zeci de ani tema și scris două cărți pe subiect „Sălbaticii copii dingo – epoca 80” și „Generația canibală – epoca 90”) pot spune că generația noastră născută în jurul anilor 70 ai secolului trecut este una dintre cele mai educate generații ale României dar și cele mai violente. Asta spun datele: educați prin ce ni s-a oferit într-o lungă construcție instituțională și socială și violenți prin natura anilor 80-90. Mai ales 90. Acești ani ne-au învățat să fim cinici, duri, egocentrici și violenți structural, canibali prin excelență, cum am declarat că suntem ca generație.

Da, putem mima într-o formă perfectă politici și comportamente corecte, civilizate, dar în intimitatea noastră noi lucrăm cu cele mai violente scheme de comportament, tipice anilor 90. Noi nu am reușit să interiorizăm ceea ce visăm – mimăm bine, dar cu prima ocazie atavismul intern iese la suprafață. Dați-ne un context, situații și iese sălbaticul din noi: din BMW-ul luxos sau de sub cămașa și costumul scump ne cresc solzii și ghearele – sfâșiem cu plăcere orice.

Asta e o trăsătură generală a celor crescuți și maturizați în anii 90 – asta a fost ideologia și pedagogia de bază a tranziției: prin tine însuți împotriva celuilalt. Dar e de apreciat nevoia și dorința de schimbare. Și mai ales dorința de a cizela și îmblânzi sălbaticul instinct din noi. Să nu uităm: noi am trecut printr-o epocă atât de violentă încât e de mirare că mai existăm – ne comportăm mult peste trauma prin care am trecut. Asta e de notat.

În cazul Răzvan Exarhu pe mine m-a mirat cât de moale s-a comportat: chiar ca un domn, dacă ținem cont de ce facem noi când ne sare rezistența, când suntem cu nervii întinși. Să nu fim ipocriți: orice băiat crescut în anii 80-90, mai ales la turații mari, face un gest simplu – prima oară avertizează și a doua oară pocnește. Asta e forma civilizată – comun acceptată intim.

Noi nu credem în lege și instituții: ele au fost făcute praf în 90 și atunci avem ierarhii clare și sigure, totul e negociabil cu grade de încălcare și risc. Noi nu vedem o încălcare de regulă aici, ci doar o negociere a regulii. Purismul ong-istic cu „vrem o țară ca afară” e ceva ideatic pe care-l vrem pentru „plebe”, pentru „grupurile inferioare”  dar să se păstreze zona de negociere pentru noi, „noua elită”, cei care au învins în tranziție. Cu asta mă întîlnesc zi de zi pe teren: și fac anual peste 10.000 de km prin satele și orașele noastre. O întâlnești peste tot: suntem împotriva mitei minime date de un amărât la medic, o condamnăm violent dar noi ne permitem să ne sunăm prietenii șefi de spitale să ne rezolve problemele, pentru că merităm. 

Filmarea moralizatoare civică e ceva agresiv, introdus de noua clasă politică a middle class-ului tip USR-ONG: dar asta se face împotriva PSD, nu nouă. Invers e interzis. Și bumerangul se întoarce – a învățat și AUR și PSD să facă la fel.

În intimitatea noastră aceste practici irită mult – prima reacție e să-l pocnești: noi venim din cultura negocierii, nu din cea legalistă. Eu în ciuda faptului că sunt educat protestant și fac parte din cultura legalismului, prefer cultura negocierii. Mai ales aici – dacă aș sta în Germania sau Austria, unde stau o parte a familiei, aș fi legalist: în România sunt pe negociere. E bine să ne cunoaștem țara și oamenii locului.

Privind reacția lui Răzvan Exarhu și știind bine generația mea: waw – s-a domesticit rău băiatul – nepermis de civilizat și domesticit pentru unul crescut pe străzile Brăilei și Bucureștiului anilor 80-90. Ce fac reclamele din om… Ce aș fi făcut eu? Nu conduc, deci nu știu, dar mi s-a părut o reacție decentă la nervi. Eu care de felul meu sunt un pacifist și negociator în relații cred că aș fi fost mai dur cu cineva care mă filmează aiurea.

Dar acolo există ceva mult mai violent despre care văd că nimeni nu scrie. Asta arată gradul de deviație și fake în care trăim: o societate tot mai falsă și tot mai violentă. Dar altfel.

„La noi nu se merge cu taxiul după pâine. E clar?”

Eu nu am permis, nu merg cu mașina personală – în 80% din deplasări folosesc transport public. E asumată treaba.

În Soviete era o replica isteață care se aplica celor care epatau și făceau ruptura dură între grupurile sociale. Ea suna așa: „La noi nu se merge cu taxiul după pâine. E clar?”

Pentru mine violența e altundeva:  ceea ce m-a lăsat puțin perplex e că un om vine cu o mașină de lux BMW să ducă o cutie de carton la gunoi. Să duci gunoiul reciclabil cu mașina e un non-sens.

Cu mașina duci gunoiul? Cu o astfel de mașină? Reciclabil – ca să salvezi planeta cu o hârtie folosești ditamai BMW-ul? În ce distopie dementă trăim? Ce legătură e între una și alta? În ce paradox absurd trăim.

Această situație e de o violență imensă – pentru că asta facem nu pentru a salva planeta sau a fi civilizați și eco, ci pentru a ne arăta superioritate de castă socială: noi ne-am ajuns, prin efortul nostru, prin noi înșine să mergem să ne ducem gunoiul reciclabil cu mașina de lux. Asta e o formă de a epata pentru a arăta statutul și puterea: și o facem instinctual deja, sistemic, fără a mai conștientiza. O facem să se vadă iar celălalt să înțeleagă: e o instituire a ierarhiilor sociale. Și aici nu e despre Exarhu, ci despre noi ca societate.

Aici îmi regăsesc generația perfect: violența generației noastre dusă la Next Level – o violență structurală care mimează un ambalaj al civilizației. O civilizație tot mai violentă care scoate în evidență totala inegalitate și lipsă de empatie și solidaritate cu celelalte grupuri sociale. În timp ce tot mai mulți oameni trăiesc din gunoaie noi ducem gunoiul reciclabil cu mașini puternice, care consumă și costă imens, încălcând regulile pentru că statutul ne permite. După care dăm și lecția morală și mai spunem cu cine să voteze cei care nu au reușit în viață – că așa e democratic și civilizat: cei puternici au un statut privilegiat. Și asta le dă un drept moral să țină lecții de morală și să indice valorile și regulile de joc celorlalți. ȘI aici nu mă refer la Răzvan – pe care-l simpatizez, nu e secret – ci la întreaga noastră generație care acum e la vârsta când poate să-și arate mușchii și inteligența.

Da – suntem și destul de educați și destul de violenți. Am învățat că e bine să ne cerem scuze așa cum a făcut-o Răzvan Exarhu, ceea ce e un pas mare și important. E prima formă de a ne folosi inteligența în încercarea de a ne struni violența. Și asta e asta e foarte important pentru a ne negocia relațiile și a mai stopa puțin din violența din jurul nostru.

Urmărește-ne pe Google News