ComenteazăUltimii doi ani am adunat mult material legat de epoca perestroika pentru că în această epocă mi-am petrecut adolescența. Tocmai am scos o carte care se ocupă de această perioadă – Sălbaticii copii dingo. Cartea adolescenței 1987-1989. Mihail Gorbaciov, ultimul lider sovietic, a fost omul-cheie al epocii. Pe 2 martie Mihail Sergheevici face 90 de ani. Cum gândește el despre faptele lui?
Un film făcut de nemți
Acum o toamnă stăteam într-un mic cinematograf din Cahul, un mic orășel din sudul Basarabiei, la Moldox și mă uitam la documentarul Meeting Gorbachev semnat de regizorii Werner Herzog & André Singer.
Eram foarte curios să văd cum vede, cum chestionează tema aceasta „ochiul” german. De ce? Pentru că nemții au un complex imens fată de ruși după aventura din Est cu Hitler. Un complex imens de vinovăție.
Iar rușii au un complex de inferioritate față de germani, chiar dacă i-au învins în ultimul război cu sacrificii imense.
E ceva acolo profund ascuns: ruşii i-au bătut, dar la final peste ani, nemții au câștigat. Un paradox. Iar nemții nu pot uita aportul imens al rușilor şi în mod special al lui Gorbaciov în procesul unificării celor două Germanii. Aici apare complexul nemțesc al datoriei. Vinovăție şi datorie.
Gorbaciov, ca urs panda
Mihail Sergheevici sesizează bine această nuanță în discuția cu Herzog: Germania şi Rusia/URSS sunt ca un cuplu, ca un dat politic să fie în tandem. Cuplu cu năbădăi dar cuplu. Germania va fi încă mulți ani cel mai sigur aliat al Rusiei chiar şi când Germania declară război politic. Din cauza acestor complexe de vinovăție şi datorie foarte profunde.
Bun, dar nu asta era tema.
Aici avem un Gorbaciov bătrân, dar mai înțelept şi împăcat cumva cu soarta lui complicată. E ca un urs mare panda care meditează chinezește cu fraze rusești în faţa unor provocări ale unui neamț inteligent.
El înțelege că a pierdut, dar înțelege şi de ce a pierdut şi de unde i se trage. Arată direcția bine.
Ce spune despre SUA
Gorbaciov înțelege că pierderea nu e totală, ci că el a început un proces tare complicat, necesar, care acum arată periculos, mai ales pentru țările dezvoltate: o perestroika în SUA ar arunca lumea în aer. Tot el observă că şi victoria SUA, și a noii ordini mondiale, nu sunt totale, iar felul în care folosesc SUA puterea le pune într-o poziție foarte riscantă de a pierde tot.
El, Gorbi, a trecut prin asta. Îl pune la punct bine pe Elţîn, dar şi pe partenerii lui de generație, liderii occidentali.
E la vârsta în care politica capătă la el multă umanitate, sensibilitate, nostalgie, melancolie şi înțelepciune. Gorbaciov vorbește ca în fața morții – își descarcă sufletul.
Vorbește cu durere despre înfrângere. Dar cu demnitate. Îşi asumă multe. Căderea construcției politice pe care o conducea o vede ca pe o mare pierdere, mare înfrângere. Ar fi vrut să iasă cu mai puține pierderi – fără terapii de șoc. Apelează la referendumul pe care l-a făcut – unde cetățenii au fost majoritar împotriva destrămării URSS – ca legitimare a continuității şi reformelor „împreună”. Dar a pierdut. El vrea însă să împartă vina cu alții. Nu se crede singurul vinovat. Dar se crede vinovat.
Negativ sau pozitiv?
Prin comparație cu liderii politici de azi Gorbaciov arată ca un erou antic tragic, ca un mare lider politic (fie şi discutabil) a cărei anvergură reflexivă politică astăzi e de neînțeles. Stilul, proporțiile şi măreția acestui tip de politică pare ceva deja din Tragedia antică.
Tot ce fac liderii actuali pare rușinos de meschin prin comparație, par niște marionete, nişte pitici, niște pigmei, nişte oameni mărunţi lipsiţi de viziune şi capacitate de gândire politică de minimă anvergură: circul a plecat, clovnii au rămas. Şi au trecut numai 30 de ani.
Își pune problema: oare cum va fi tratat de istorie? Cum va rămâne în istorie peste 100 de ani? Se configurează două mari mitologii. Prima este cea negativă. „Gorbaci” – țarul trădător care a dizolvat și a trădat cauza unui Imperiu. A doua este cea pozitivă. „Gorbi” – porumbelul păcii, marele om de stat care a adus eliberarea și pacea popoarelor.
Se învinovățește pentru destrămarea URSS, dar se bucură că a ales pacea
A ales bine ce a ales? Putea merge pe o altă cale? Pe o reformă în mai multe trepte pentru a minimaliza pierderile? URSS putea deveni precum China sau asta ar fi dus la un război violent?
Totuși, se împacă Mihail Sergheevici cu gândul: a ocolit vărsarea de sânge, a apărat pacea și a dat libertatea popoarelor. Dar cu ce preț? Cine este în stare să judece marea istorie?
Gorbaciov rămâne cumva până la capăt un romantic, un om al păcii și încă mai crede într-un socialism cu față umană și că lumea se poate înțelege, negocia, ocolind conflictele violente. Gorbi rămâne până la capăt un umanist romantic tipic.
Când „țarul” redevine, pur și simplu, Mișenka
Sunt multe elemente interesante: dar această parte umană dincolo de omul politic mi se pare cel mai important în acest film. Se bucură ca un copil când primește de la Herzog o cutie de ciocolată şi lăcrimează când povestește despre soția Raisa – marea lui dragoste. Bucuria şi lacrimile unui bătrân sunt chestiuni fragile şi impresionează.
Dar există acolo un moment important din arhivă: când el, marele lider al lumii, țarul, poate cel mai important lider global al vremurilor sale, păzit cum nimeni altul, merge în satul său de baștină. Merge la casa părintească. Acolo e o bunică bătrână, bătrână, ceva vecină. Nu mai vede. Doar aude.
Mihail Sergheevici Gorbaciov se apropie de ea şi o strigă: Teotea Maşa (nu mai reţin cum o cheama) ce mai faceți, mă mai recunoașteți?
Teotea Maşa se schimbă la faţă şi fără să vadă, doar după voce îl recunoaşte şi strigă: Mişenika, asta tu eşti!!! Vino să te pup!!!
Şi bătrâna îl ia în braţe, îl mângâie pe creştet, îl sărută şi se comportă cu el nu ca şi cum îl are în braţe pe GhenSek – Ţarul Roșu, ci pe copilul din mahala pe care l-a mai pupat, la mai corectat cu palma, l-a mai ciondănit. În braţele ei el este Mişenika şi nu Mihail Sergheevici Gorbaciov.
Mişenika simte asta, ştie că politic nu se face, dar se lasă în mâinile bătrânei câteva clipe care-l fac să nu mai fie ţar, ci să fie acel copil fericit din copilărie.
Când pierdem ce avem
Privindu-i îmbrăţişaţi, cum se mângâie şi sărută, vezi cum dispare politica, vezi cum ditamai Kremlinul se dizolvă ca un cub de zahăr în ceaiul fierbinte rusesc. Vezi doi oameni fericiţi în afara câmpului politic, în afara relației politice de putere. Atitudinea mătuşii oarbe dizolvă politicul şi-l face pe Mihail Sergheevici să devină un Mişenika fericit.
Fericirea nu face politică, e în afara acestui câmp.
Politica este despre nefericire, doar nefericiții fac politică pentru a se salva. Cei fericiți nu au nevoie de asta.
Iar condiţiile pentru fericire sunt o mare taină. Fericirea e ca şi sănătatea: când o avem nu o apreciem, nu o pricepem, iar când o pierdem o visăm şi o înțelegem ducându-i dorul.
La mulți ani, Mihail Sergheevici Gorbaciov – poate ultimul mare naiv, dar cu siguranță marele politician al păcii.