„Hai, România!” ca pe vremuri. Gala lui Mutu ne-a arătat ceea ce timpul nu poate șterge și naționala pe care o iubim necondiționat

Sunt șase ani de când Adrian Mutu nu a mai jucat un meci oficial, însă nu avusese până acum ocazia să-și ia rămas bun de la suporterii români printr-o gală de retragere. A început să o organizeze din 2019, iar evenimentul urma să aibă loc în 2020. Mi-am cumpărat bilet „cât mai în față”, încă de-acum trei ani, de când organizatorii au anunțat că pe teren se va afla și Andrea Pirlo. Să-l văd pe jucătorul genial, care „ne aparține tuturor” și  „născut să viseze și să ne permită și nouă să visăm”, așa cum îl numea Cesare Prandelli, în prefața la „I think therefore I play” („Gândesc, deci joc”) mi se părea un argument mai mult decât suficient pentru o călătorie la Cluj. 

Între timp, a venit pandemia, gala a fost reprogramată de mai multe ori. La gală nu au mai ajuns nici Francesco Totti sau Alessandro del Piero, deși absența lor a fost trecută sub tăcere până în ultimele zile, respectiv ore. 

Meciul retragerii lui Adrian Mutu s-a disputat, în cele din urmă, între o națională a României, încropită de star mai ales din colegii săi de generație, și o echipă World Stars, din care au făcut parte nume precum Claude Makelele, David Trezeguet, Fernando Couto, Luca Toni sau Sebastian Frey – toți, foști colegi cu Adrian la diverse echipe de club. 

Recomandări

Migranți transportați în cuști metalice sudate sub caroserie. Fost polițist, lider al grupării infracționale: „Dacă îs mari, mai mult de 6 nu”

Un Balon de Aur la Cluj 

Adrian Mutu a reușit să îl aducă la Cluj și pe Fabio Cannavaro, Balonul de Aur al anului 2006. Din păcate, fostul coechipier de la Juventus nu a putut juca, din cauza unor probleme la genunchi, însă a salutat publicul de pe teren, elegant, la costum, dar cu o ținută care ne amintea tuturor de vremurile când era unul dintre cei mai terifianți fundași ai Europei. 

Cannavaro a luat parte duminică și la conferința de presă dinaintea meciului, alături de Adrian Mutu, antrenorul italian Cesare Prandelli și Gheorghe Hagi. A rămas aproape toată conferința sobru, ușor încruntat, cu privirea țintă și mâinile încrucișate pe piept, exact cum stătea, în urmă cu 16 ani, la unele dintre cele mai celebre lovituri de departajare din istoria recentă a fotbalului internațional: finala Cupei Mondiale din 2006. Atunci era căpitanul Italiei, care câștiga în cele din urmă trofeul în fața Franței lui Zidane. 

Recomandări

De ce vrea Maricel Păcuraru să-și anuleze condamnarea din 2014. Argumentul avocaților: „Infracțiunea de spălare a banilor nu mai este infracțiune”

La conferința de presă nu încerca să intimideze pe nimeni, nici nu avea motive să aibă emoții, astfel că, atunci când a răspuns întrebărilor jurnaliștilor, a zâmbit și a glumit, disipând din artificialul contextului. A spus că se bucură că se ține în sfârșit gala, pentru că nu mai trebuie să filmeze încă un video de promovare, prin care să invite publicul la meci la o nouă dată. 

„Avea multe calități, dar principala lui calitate era ușurința cu care marca un gol. A fost o plăcere să fiu coechiper cu el și o continuă bătaie de cap să îl am adversar. Când lega mintea la ghete, era absolut teribil”, a spus Fabio Cannavaro despre Adrian Mutu. 

Adevărata vedetă a galei 

Adevărata vedetă a galei de retragere nu a fost însă Fabio Cannavaro, care a rămas pe banca tehnică. Nu a fost nici Adrian Mutu, deși era, întâi de toate, momentul său. Aș îndrăzni să spun că nu a fost nici Gheorghe Hagi, deși a fost numele scandat cu cea mai mare voluptate și cel mai insistent de cei 20.000 de oameni din tribune (individual, s-au mai scandat doar numele lui Adi Mutu și, ocazional, Ionel Ganea).

Recomandări

Exclusiv în limba română, în Libertatea, fragmente din cea mai așteptată carte a anului la nivel internațional, „Patriot”, memoriile lui Aleksei Navalnîi

Adevărata vedetă a fost o idee. Una veche și scoasă la suprafață de bucurie. Ideea unei„naționale” pe care o iubim necondiționat: și atunci când e condusă, și când ratează, și când se împotmolește singură. A „tricolorilor” pe care îi iubim pentru că sunt ai noștri. 

Cu magia lui, care aproape că a fost înghețată în timp de cel mai priceput curator al geniului fotbalistic, Gheorghe Hagi -în rol de antrenor-jucător duminică seara – ne-a teleportat cu 20, 30 de ani în urmă, pe vremea când fotbalul avea gust de cartofi prăjiți făcuți în casă, iar victoria sau înfrângerea naționalei zguduia tot cartierul. Când „ooo”-ul de la „gooool” era prelungit la unison de toată strada. 

Hagi, Mutu, Ionel Ganea, Bogdan Stelea ne-au trimis în copilăriile noastre (la propriu sau, după caz, la figurat),  în zile când fotbalul era o chestiune de viață și de moarte, iar dacă pierdea România, a doua zi era doliu național. A fost cel mai frumos cadou pentru aniversarea de 100 de ani a naționalei de fotbal, care din păcate, e de ceva timp într-o criză prelungită. 

Hagi, cel fără vârstă 

Chiar dacă are 57 de ani, iar anii își pun amprenta chiar și pe cei mai buni dintre noi, Hagi ne-a vrăjit oricum cu felul în care „mângâie” mingea, cu driblingurile lui fine, inclusiv cu pressingul adversarilor. A dat pasă de gol pentru Adrian Mutu, o fază încheiată cu o îmbrățișare între cei doi decari ai României.

Iar un șut puternic al lui Hagi, de la vreo 30 de metri, a fost milimetric aproape de a edita reușita din 94, împotriva Columbiei, dar Sebastian Frey a scos mingea de sub bară. 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 5

Dacă oricine altcineva decât Hagi făcea un meci așa la 57 de ani, probabil că m-aș fi mirat. Dar, fiind vorba de el, am înlocuit mirarea cu invidia. Invidiez o generație întreagă, pe a părinților mei, că au prins mai multe momente emoționante cu Hagi în activitate. 

Nu m-a mirat nici să îi aud numele scandat cu tot dorul care încape în inimile oamenilor, de zeci de ori, nici furtuna de aplauze când doar mergea să bată un corner. 

A fost însă emoționant să văd, după cine știe cât timp, un stadion ridicându-se în picioare să asculte și cânte imnul României, în timp ce pe teren erau, în galben și cu mâna la piept, atâtea povești din anii de glorie ai fotbalului românesc, gata să fie recitite.

A fost emoționant și să aud pasiunea topită laolaltă cu nostalgia în numeroasele scandări „Rooo-mâ-niiia”, și să văd cum erau încurajați „ai noștri”, cu iubire, chiar și când ratau ocazii clare sau dădeau pase tare imprecise.

Și cel mai emoționant a fost când, în a doua repriză, Hagi a intrat din nou, de pe bancă, după ce l-a „cerut” tot stadionul să bată o lovitură liberă.

Adrian Mutu, dând gol din pasa lui Hagi, în timp ce amândoi purtau în același timp tricoul galben cu numărul 10 (pentru că meciul amical are propriile reguli, cum ar fi un număr nemărginit de schimbări, amândoi au jucat cu numărul 10 pe tricoul galben). 

Bogdan Stelea – mestecând gumă, cu calmul lui de stâncă, înaintea meciului, în care a oferit niște parade ca pe vremuri.  

Giani Kiriță, reușind, desigur, să ia cartonaș galben pentru fault, chiar și la un meci demonstrativ. 

Ionel Ganea, care a intrat și ieșit pe teren de mai multe ori, pentru că rămânea fără suflu, dar nu s-a lăsat până ce nu a înscris, pentru că amical-amical, dar tot nu era dispus să accepte înfrângerea (meciul s-a încheiat 3-3 după ce România fusese condusă cu 3-1). 

Gabi Tamaș, încă jucător activ, poate prima dată în viață extremă dreaptă?, țâșnind cu nerv în careul advers, ca dintr-un orgoliu trezit. 

Aș minți să spun că a fost un thriller – chiar dacă scorul a fost generos. Partida nu a avut suspans de David Fincher (regizorul filmului Fight Club, n.red.), ci ritmul unui film italian în care cum cade lumina contează chiar mai mult decât acțiunea. Sau, așa cum glumea Cannavaro înainte de gală: 

„Trebuie să facem spectacol. Cândva, făceam prin calitățile noastre fizice și tehnice, acum, probabil, îi vom amuza pe oameni prin încercările noastre caraghioase de a ne apropia de nivelul la care am fost în tinerețe”.

Meciul s-a încheiat 3-3, după ce ultimul gol al României a fost dat cu ușurință într-o fază care cândva ar fi fost pusă sub lupă și anchetată pentru blat la Procesul Etapei. Însă scorul nu conta, de fapt, pentru nimeni. 

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 7

Invazia clujeană

De îndată ce s-a fluierat de final, sute de suporteri au năvălit pe gazon încercând să obțină poze cu starurile fotbalului, aduse de Adrian Mutu la Cluj. E o linie fină între iubire și asalt, și de această dată fanii au sărit-o. 

Euforia e de înțeles, dar numai până la punctul în care jucătorii nu se mai simt în siguranță pe teren. Au fost secunde, de exemplu, când, în toată aglomerația, Adi Mutu nu mai știa unde e Tiago, băiețelul lui. Alți doi copii din public au fost temporar pierduți de părinți în mulțime. 

Invazia clujeană a pus în cele din urmă capăt prematur galei de retragere, deși în program mai intrau cel puțin câteva cuvinte de încheiere din partea fotbalistului onorat și  unele clipuri filmate de invitații care nu au mai putut să participe, ca Alessandro del Piero. A fost un final ciudat și inegal pentru un eveniment care fusese mai ales despre rememorat și retrăit momente demne. Adi Mutu a încercat un tur al stadionului, cu tricolorul pe umeri, dar era vizibil supărat din cauza haosului iscat. Nu toate ies exact cum le planifici. Știe asta cel mai bine.

Totuși, când s-au stins luminile pe stadion, eram în drum spre cazare cu gândul că naționala României are meci marți și, prima dată după o veșnicie, mă gândesc că vreau să-mi iau bilet. 

Urmărește-ne pe Google News