ComenteazăExistă nu puțini politicieni de azi care se confundă populist cu „poporul”, purtând în mod artificial straie populare. Ce-i drept, până la instaurarea comunismului, am fost o națiune cu o clară majoritate țărănească. Numai că, în 2022, se cuvine să rememorăm câteva fapte care contrastează cu parada electorală de chimire, cizme, ii și alte elemente din recuzita vestimentară frumos păstrată la Muzeul refondat, în anii 90, de Horia Bernea și echipa sa de antropologi.
Primul fapt e ura ideologică absolută a bolșevismului față de universul țărănesc. În Rusia, dar și în Estul cotropit de Armata Roșie, țăranii se aflau într-o opoziție naturală, ireductibilă, cu dogmele marxist-leniniste. La sat exista din plin simțul proprietății funciare, acolo lucrau valorile morale creștine și se afirma o solidaritate comunitară ancestrală, de care atât marile orașe, cât și proiectul colectivist comunist erau din start străine.
Divorțul dintre mitologia industrială, faustică a comunismului și lumea rurală s-a produs și în România ocupată militar de sovietici. Conform programului stabilit la Moscova, comuniștii români au preluat Frontul Plugarilor (condus de burghezul roșu, dr. Petru Groza), dar n-au amânat prea mult ofensiva pentru colectivizarea agriculturii: un lung prilej de arestări ilegale, brutalități animalice, asasinate extra-judiciare, presiuni propagandistice, deportări și false soluții (precum perspectiva angajării în întreprinderile socialiste, unde foștii țărani deveneau lumpen-proletari parcați în sinistrele cartiere-dormitor, de care n-am scăpat nici azi).
Elita sătească a fost distrusă metodic. În ultimul deceniu de ceaușism, demolarea programatică a patrimoniului sătesc a căpătat o amploare care a îngrozit Europa, sub eticheta faimoasei politici de „sistematizare”.
Vechiul fond al creației populare anonime a fost ecranat de așa-zisul „folclor nou” și s-a subsumat Festivalului Național „Cântarea României”. În faza paroxistică a național-comunismului (din anii 80) universul stilistic țărănesc, sufocat de kitsch, a fost urcat în defilare pe care alegorice de tip nord-coreean.
Trebuie să fii orb și surd pentru a nu constata că efectele acestui etnocid rural sunt ireversibile. Satul tranziției e plin de oameni săraci, de tristețea unor bătrâni confuzi, de tineri care emigrează și de parodia unei urbanizări mimetice, prea puțin sprijinită prin dezvoltarea infrastructurii și a serviciilor moderne.
Singura sa șansă de relativă renaștere stă în munca intelectualilor urbani (etnologi, arhitecți, restauratori etc.) și în impactul limitat, dar pozitiv al mișcării neo-ruraliste, grație căreia orășenii capabili de telemuncă aleg să trăiască la țară, construindu-și case respectuoase cu tradiția, sau reparând locuințe bătrânești. Vreți o emblemă a acestei restituiri de înaltă clasă, al cărei potențial nu e nici pe departe utilizat? Gândiți-vă la prințul Charles al Marii Britanii – marele promotor al Transilvaniei rustice – și eventual la acțiunile Casei Regale a României…
E deci cazul ca politicienii să renunțe la costumațiile de operetă bucolică și să adopte legi menite să sprijine exodul invers, dinspre oraș spre sat, colaborând cu acel public educat care păstrează încă memoria a ce s-a distrus în deceniile dictaturii comuniste.
Sunt multe de făcut, dincolo de forța inițiativelor private și de bugetul mereu infim al Ministerului Culturii (zis, până recent, și al Patrimoniului Național). Scadențele nu vor putea fi onorate prin scălâmbăieli pastorale televizate, ci printr-un efort inteligent de salvare a esențialului, inclusiv prin scoaterea satului din logica exclusivă a discursului muzeal (ca și din blestemul unei pseudo-urbanizări haotice).
Grație unor elite locale mai harnice și oneste, Ardealul rural și satele subcarpatice stau deja mult mai bine. Cele de câmpie sunt cel mai dramatic depopulate și paupere. Toate pot profita, mai mult sau mai puțin, de fondurile europene. Important e să generăm un consens de bun simț asupra nevoii ca, și aici, să prevaleze cunoașterea experților, pasiunea celor competent îndrăgostiți de comoara satului autentic și ingeniozitatea generației digitalizate, care poate pune pe roți, destul de rapid, o mulțime de microproiecte creative.
Dacă are vreun viitor, satul românesc trebuie să devină o combinație armonioasă de turism cultural, acțiune ecologică, agricultură bio, regăsire a meșteșugurilor pierdute și dragoste nemijlocită pentru peisajul de o fabuloasă frumusețe întins până la poalele Carpaților. Nu cred că vom realiza acest vis rezonabil, dacă vom continua să votăm personaje care, de două-trei ori pe an, schimbă pe Facebook costumele Armani cu vreo dubioasă cămeșă pestriță, croită în Asia.