18 comentariiCurtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a pus capăt recent măsurilor afirmative în educație pentru persoanele aparținând unor grupuri vulnerabile, decizie ce se dovedește un neașteptat impas pentru președintele Joe Biden, care acum trebuie să navigheze într-o nouă definiție juridică a ceea ce înseamnă egalități de șanse.
Decizia Curții Supreme mi-a amintit de modul în care prof. univ. dr. Mihaela Miroiu, la un curs din cadrul SNSPA, delimita – în cel mai simplu mod cu putință – spațiul public de spațiul privat, într-o sintagmă care suna în felul următor: „Poți fi rasist doar sub duș, când ai ieșit de acolo nu mai ai această permisiune”.
Tensiune fără soluție
Azi, toate transformările din societățile noastre, cu blamarea corectitudinii politice de către unii și, din păcate, cu folosirea corectitudinii politice de către alții pentru a avea dreptate fără argumente, generează o tensiune aproape ireconciliabilă. Suntem la un dialog al surzilor ceea ce, fără îndoială, a dus la dezechilibre și pași înapoi.
Măsurile afirmative în educație au reprezentat o cale de a compensa tratamentul rasist aplicat unor grupuri de oameni. E vorba de grupurile compuse din indivizi care au suferit istoric din cauza celor care s-au considerat superiori pentru că aveau pielea albă și puterea de a decide.
Măsurile erau dreptatea socială așteptată de cei care fuseseră sclavi, de cei care au rămas marginalizați sau segregați, cu acces limitat la resursele umanității, din cauza unor politici rasiste.
Însă măsurile afirmative nu sunt menite să rezolve independent și în întregime problema incluziunii.
Ele doar oferă o garanție că persoanele care au suferit istoric, care pornesc din marginea societății, din ghetouri sau din grupuri stigmatizate, au o șansă să studieze în universități.
Ulterior, după admitere, studenții vulnerabili vor trebui să performeze la fel ca oricare alții. Și, astfel, se creează o elită care ține cont de diversitatea etnică.
Sigur, măsurile afirmative nu pot ține la nesfârșit. La un moment dat, ele trebuie să dispară. În prezent, ne putem imagina numai două ipoteze în care măsurile afirmative nu-și mai justifică necesitatea:
- S-a rezolvat problema inechităților rasiale/etnice sau
- Există o voință politică pentru a reveni la ceea ce exista înainte de măsurile afirmative.
Și, de la distanță, nu pare că prima variantă de răspuns ar corespunde cu realitatea socială și politică din SUA.
Înțeleg că Trump și politica lui au schimbat în SUA inclusiv optica privind drepturile omului.
„Albul”, „bărbat”, „creștin”, „în media economică”, trăiește o frustrare perpetuă – acum exprimată – căci el spune (sau chiar se simte) că e discriminat în societatea contemporană, chiar dacă are o favoare istorică imensă implicită față de categoriile vulnerabile.
Generalizând, societatea americană (și nu numai) pare că a obosit încercând să fie corectă politic când, de fapt, preferă să fie incorectă. Sau, cum ar spune d-na profesoară Miroiu, rasiștii au ieșit de sub duș.
Singurul argument al conservatorilor care funcționează în spațiul public este „meritocrația”. Normal, cine s-ar aștepta să admită că s-au săturat de corectitudinea politică?
Conservatorii susțin că nu ar trebui să conteze rasa, etnia, genul, orientarea sexuală, ci strict performanța în orice domeniu. O poziție, sigur, înșelătoare, căci nu ține cont de realitățile socio-culturale care domină societățile noastre. E un fel de a spune că „toți suntem egali…”, dar egali în fața lui Dumnezeu, nu și în fața semenilor; căci pe Pământ contează unde te naști, contează ce culoare are pielea ta, în ce cartier te dezvolți, contează sexul, religia, orientarea sexuală, toleranța sau intoleranța celor din jur.
Măsurile afirmative din România
Și în România avem măsuri afirmative destinate mai multor categorii vulnerabile pentru accesul în instituții de învățământ. Cele mai cunoscute sunt măsurile oferite romilor. Locurile rezervate romilor în învățământul superior au apărut în anii 90 și, ulterior, s-au extins și către cel liceal.
Cele trei decenii de măsuri afirmative ne-au dat câteva mii de licențiați romi. Unii lucrează pentru comunitățile lor, însă cei mai mulți s-au pierdut prin diverse instituții (unii chiar negându-și identitatea etnică).
Deci, măsurile afirmative în educație au ajutat, mai degrabă, la nivel individual, dar s-au dovedit insuficiente pentru a crea o elită romă capabilă să schimbe situația în propriile comunități.
Chiar și așa, măsurile afirmative din educație trebuie susținute nu sub forma unui proces mai ușor de admitere (pentru că în 2023 cele mai multe universități din România acceptă studenți pe baza unui dosar, fără examen), ci drept un instrument de implicare a absolvenților romi în dezvoltarea comunităților de unde provin.
Cred cu tărie că măsurile afirmative – cel puțin la noi – nu sunt doar măsuri corecte politic, ci o necesitate pentru o societate care are nevoie de cât mai mulți oameni educați. În România, ele nu sunt o măsură etică, ci de randament social, de eficiență și, de aceea, ne ajută pe toți.