ComenteazăEra casa lor de vacanță, care le-a devenit domiciliu stabil după retragerea la pensie. În timpul inundațiilor din 1994, au dat curs avertismentelor autorităților și au părăsit casa.
Noroiul și resturile au ajuns până în Mediterană
Dar ce au găsit la întoarcere nu le-a fost pe plac lui Josette și lui Léopold. De data asta, deși primarul din Roquebilliere a insistat, deși au insistat vecinii și alții din localitate, Josette și Léopold n-au vrut să mai părăsească locuința. S-au decis să rămână și să-și pună la adăpost bunurile.
Dar furtuna Alex, care a lovit de vineri seară departamentul Alpilor Maritimi din Franța, a adus cu ea, o dezlănțuire a naturii fără precedent.
În doar câteva ore s-au revărsat asupra regiunii precipitații cât pentru trei luni ploioase. Pe trei dintre văile Alpilor apele au ieșit din matcă și au dărâmat totul în calea lor: case, faleze de 20-30 de metri înălțime, poduri solide, mii de copaci.
În câteva ore, 12 localități au rămas complet izolate, rupte realmente de restul Franței. Fără drumuri, fără poduri, fără energie electrică, apă potabilă, rețea telefonică. Râurile învolburate au dus noroiul și resturile strânse în drum la kilometri de mal, în largul Mediteranei.
Dar Josette și Léopold nu aveau, sâmbătă, imaginea de ansamblu a dezastrului natural. Ei nu voiau să-și părăsească, iar, casa.
Cum dispare o casă
Între timp, însă, apele învolburate acoperiseră deja mare parte din parter. Cei doi octogenari semnalizau, cu ajutorul unei lămpi, spre malul unde se afla ziaristul Grégory Leclerc.
Lângă Grégory mai erau, în acel moment, doi pompieri și doi jandarmi. Nu puteau comunica cu bătrânii decât prin semnale luminoase.
Poate ei vedeau mai mult din ce se întâmplă decât puteau vedea cei doi din casă. Unul dintre jandarmi, povestește Leclerc, a fost în contact permanent cu centrul de unde erau coordonate intervențiile de urgență.
Acesta a cerut, cu disperare, un elicopter pentru ca cei doi bătrâni să fie salvați. Era singura posibilitate de intervenție. Dar, din cauza furtunii, niciun elicopter nu putea decola.
Grégory Leclerc a mai filmat puțin apele extrem de furioase înghițind aproape casa lui Josette și a lui Leopold, după care și-a închis puțin aparatul. La câteva secunde după aceea, conform mărturiei sale, casa a fost realmente luată de ape, de parcă n-ar fi fost un edificiu din piatră și lemn, ci o machetă fragilă de carton. Desigur, cei doi bătrâni erau încă în camera lor de la etaj.
Ce legătură are această poveste cu România? Are. Și încă una foarte mare.
Începând de vineri seară, o furtună extrem de violentă a provocat realmente prăpăd în sudul Franței, în Departamentul Alpilor Maritimi, a cărui capitală este Nisa. Mii de oameni izolați, sute de case și de clădiri distruse, rețele de electricitate și apă făcute una cu pământul, șosele luate cu ape pe distanțe de kilometri sau pur și simplu acoperite de lemne și bolovani aproape în întregime.
O tragedie
Zeci de dispăruți, câțiva morți confirmați, printre care și Josette și Léopold, care s-au stins sub ochii neputincioși ai forțelor de intervenție și ai presei.
”De sâmbătă, toată lumea cunoaște casa lui Léopold și Josette Borello din Roquebillière”, scrie, pe 6 octombrie, Philippe Camps în Nice Matin.
Toată lumea, mai puțin România.
Pentru că România nu are acces la știri externe. Și pentru că nu are acces la știri extrene, nu are cum înțelege lumea.
Lumea departe de noi
Într-o săptămână, numeri pe degetele de la o mână și jumătate știrile despre inundațiile catastrofale provocate în Franța de furtuna Alex. Poți afla că, fapt divers, cimitirele a două dintre cele 12 localități izolate de ape au fost luate de viitură și că rămășițele au ajuns până pe coasta italiană a Mediteranei. Este îndeajuns de cutremurător, dar este prea puțin pentru a înțelege ce s-a întâmplat acolo.
Pentru că presa românească nu mai are departamente sau redacții care să se ocupe de știrile externe. Avem ochi doar pentru SUA, că, de, e licuriciul cel mare, de la care primim șepci, și, din când în când, pentru câteva evenimente mai șocante, precum atacul de la redacția Charlie Hebdo, niște atentate, două-trei întâlniri serbede între șefi de state și cam atât.
Un cost de miliarde de euro
În rest, lumea ne este complet necunoscută. Și, oricât ne-am amăgi, oricât de educați ne-am pretinde, marea masă a oamenilor care măcar înțeleg două-trei cuvinte în vreo limbă străină nu urmăresc presa din străinătate.
Inundațiile din Alpii Maritimi, de exemplu, ne-ar fi ajutat, dacă ne-ar fi fost prezentate așa cum trebuie de către presa românească, să înțelegem multe, foarte multe.
În primul rând, este vorba despre o catastrofă naturală, dar și financiară. Numărul victimelor nu este foarte mare, dar am fi înțeles și de ce, dacă ni s-ar fi prezentat modul de lucru al autorităților franceze.
În schimb, reconstrucția va costa enorm. Iar toți responsabilii nu s-au ferit să spună asta, în nenumărate rânduri.
Estimările imediate, privind doar șoselele și podurile absolut necesare, se ridică al 1,5-3 miliarde de euro.
Sunt multe alte miliarde care vor fi investite, deși nu erau prevăzute, în despăgubiri și amenajări teritoriale.
Micul nostru paradis murdar
Franța poate suporta singură asta? Poate. Dar cu siguranță va cere și ajutorul UE, așa cum e normal. Dacă românii ar fi avut sau ar avea acces, prin intermediul presei lor, la aceste informații, aparent banale, ar putea înțelege mai ușor de ce, la un moment dat, nu vor mai fi bani pentru pagube provocate de schimbările climatice în România, pagube pentru care guvernul nostru nici măcar nu s-a gândit că ar putea cere bani de la UE.
Trăim izolați în micul nostru paradis murdar, în care, în secolul XXI, ne mai punem problema apei calde în capitala țării. Nu avem acces real la informațiile din exterior. Românii habar n-au cine sunt președinții sau premierii țărilor care ne înconjoară. Nu cunosc, în realitate, mai nimic din ceea ce se întâmplă la câteva zeci sau sute de kilometri, după granițe.
Pentru români, Bulgaria înseamnă litoralul bulgăresc și, mai restrâns, domeniile schiabile.
Habar nu au de scandalurile de corupție din țara vecină, de nivelul în care mafia controlează Bulgaria și de multe altele.
Ungaria înseamnă Kürtõskalács și Viktor Orban. Austria înseamnă concertul de Anul Nou, pârtii de schi și șnițel vienez. Iar lista clișeelor e nesfârșită, deși compusă din elemente frugale.
Nu știm nimic, dar nimic despre lumea care ne înconjoară. Uneori, habar nu avem și care este realitate în propria noastră țară, ajungând să credem că totul se poate confunda cu orașul în care trăim, cu cele câteva cârciumi în trend pe care le frecventăm, cu spațiile de birouri pe unde ne târâim existența.
Dar lumea este mult, mult mai mare decât toate astea. Mai mare și mai complexă. Iar noi habar n-avem, pentru că nu are cine să ne ofere informația asta.
”Vrem o țară ca afară”, strigă obsesiv persoane care habar n-au ce înseamnă, cu adevărat, acest ”afară”. Pentru că, oricât ar fi călătorit, nu au acces real la informație.
Afară înseamnă multă muncă, suferință, greutăți și solidaritate. Lucruri care nouă ne sunt străine.
Nicăieri nu se poate obține nici măcar apă caldă pocnind din degete. Dar ne-ar ajuta foarte mult să ieșim din izolaționismul ăsta autoimpus și să înțelegem că o țară ca afară nu ne-o fac salvatorii, ci numai și numai noi înșine, atunci când vom avea destulă informație ca să știm cum arată și cum funcționează o astfel de țară.