Mesajul Evangheliei e universal. De ce ar fi important să sărbătorim și Învierea lui Hristos în același timp cu restul lumii creștine 

Am recitit în zilele acestea pascale – care se înfățișează pentru mulți doar ca ”vacanță” – ce a spus Papa Ioan Paul al II-lea acum peste două decenii, în mai 1999, când a fost oaspetele întregii BOR, al celor două Biserici catolice de la noi și, totodată, al statului român (pentru că Sf. Scaun este membru ONU…).

Trecut ulterior în rândul sfinților, primul Suveran Pontif din Estul Europei – și anume din Polonia martirizată deopotrivă de Stalin și de Hitler – a dat atunci dovadă de o respectuoasă afecțiune pentru poporul nostru.

Vârstnicul Karol Wojtyla ne-a lăudat rezistența la vicisitudini, a reliefat singulara noastră latinitate în spațiul creștinismului răsăritean, dar mai ales vocația de națiune-punte în reunificarea dorită a Europei și în reconcilierea dintre Bisericile tragic divizate din motive geopolitice, culturale, sau din cauza omeneștilor păcate ale unor papi, patriarhi și teologi. La rândul său, Patriarhul Teoctist a fost la înălțimea momentului.

El, care, după retragerea și revenirea în scaun, la începutul anilor 90, rămăsese marcat de culpa compromisurilor cu ateul regim comunist, redevenea în acele zile de grație un om liber, destins și distins, cald și fratern, conștient că participă la un eveniment de reală anvergură istorică. 

Recomandări

Complicitate tacită PSD-PNL la tergiversarea revizuirii pensiilor militare. Cazul Avocatului Poporului: ținut în funcție, deși putea fi schimbat din vară

Deopotrivă remarcabil s-a dovedit, între 7 și 9 mai 1999, și personajul colectiv al poporului majoritar ortodox, care l-a primit pe eroicul urmaș al Apostolului Petru cu un entuziasm spontan și o curtoazie ecumenică  pe bună dreptate elogiate de presa mondială. Cei 300 000 de cetățeni români romano-catolici, greco-catolici și ortodocși reuniți la celebrarea liturgică din Parcul Izvor au strigat îndelung voința lor de unitate spirituală. Era și acesta un mod de a plebiscita dorința noastră de apartenență la lumea occidentală, democratică și prosperă, adică de a părăsi zona gri în care ne afundase primul deceniu post-comunist, cu tot cu jafurile, mineriadele și isteriile sale vadimiste.

La București, Europa respira din nou cu ambii plămâni, iar ”clasa politică” pricepea că nu mai poate tergiversa acțiunea pentru intrarea țării în NATO și UE.  

Chiar dacă suflul spiritual indus de prezența la noi a Papei Ioan Paul al II-lea a adus roade semnificative (căci suntem astăzi o țară cu un statut geopolitic imens ameliorat) aportul nostru la coeziunea civilizației euro-atlantice începe să se dilueze.

Alt Vest decât pe vremea Papei Ioan Paul al II-lea

La două decenii distanță, neputințele politicii interne sunt mascate printr-un obscen concurs de euroscepticism. Ce-i drept, nici Vestul nu mai e cel de pe vremea lui Ioan Paul al II-lea, de când multiculturalismul relativist din universitățile americane a devenit ideologia oficioasă a Comisiei Europene. Cu excepția Balcanilor de Vest, Europa e reunificată, NATO s-a reinventat (și chiar se extinde) pentru a riposta agresiunii rusești din Ucraina, dar la noi – ca și în Ungaria lui Viktor Orban – se lățește o retorică de inspirație național-comunistă, în grotescă rezonanță cu agenda anti-occidentală promovată de Putin. 

Recomandări

Ultimatum de 24 de ore pentru Putin: „Ori oprește agresiunea, ori le dau ucrainenilor rachete Taurus să atace Rusia”, anunță Friedrich Merz, favoritul la postul de cancelar al Germaniei

Dacă BOR din anii 90 se situa în avangarda dialogului ecumenic european, o parte din ea este astăzi infectată de rătăcirea filetistă, adică de un naționalism religios care demonizează Occidentul (redus ”convenabil” la excesele progresismului radical) și alterează Ortodoxia printr-un mesianism de operetă ideologică neo-legionară.

Focarele ortodoxiei românești

Focarele ”pastorale” de acest tip răspândesc printre credincioșii ortodocși ura față de catolici și protestanți, neagă avantajele UE și NATO pentru România, alimentează teorii ale conspirației ”globaliste”, predică un ruralism neo-feudal autarhic, minimalizează tragedia din Ucraina și îl validează pe Kirill Gundiaev – goarna lui Putin – în vreme ce-l declară ”eretic” pe Patriarhul ecumenic Bartolomeu. 

Firește că democrația nu poate interzice asemenea discursuri, deși există legi care condamnă propaganda extremistă de orice fel. Avem însă datoria civică de a semnala pericolul reprezentat de respectiva ”falangă neaoșistă”: ea decredibilizează România ca aliat NATO și membru UE și pregătește terenul unor abordări politice totalitare. La fel de important e să nu trecem cu vederea inacțiunea sau politicile publice mediocre ale partidelor ”mainstream”, doar pentru a evita lățirea extremismului.

Recomandări

Cauza morții lui Silviu Prigoană. Medicii legiști au finalizat autopsia

Ambele fenomene trebuie corectate prin critică argumentată și educație, adică prin dezbatere transparentă și formularea unor alternative realiste.

E normal să le cerem partidelor democratice să evite capcana populismului și să denunțăm simultan talibanismul religios ca pe o maladie deopotrivă nefastă pentru libertatea cetățenească și viața spirituală a BOR. 

Din acest ultim punct de vedere, concretizarea propunerii de a sărbători nu doar Nașterea, ci și Învierea lui Hristos în același timp cu restul lumii creștine ar putea reconfirma europenitatea Ortodoxiei noastre de matrice latină, amintindu-ne tuturor că milioanele de români din diaspora nu s-au mutat în Federația Rusă. 

Urmărește-ne pe Google News