Ar trebui să te rog să repeți ce mi-ai spus până acum. Nu e vina ta. Dar mi-e teamă că rugămintea mea te va dezamăgi, ai vorbit degeaba, poate ai să te enervezi, poate ai să crezi că sunt dus cu capul. Nu sunt.
Vocea ta s-a schimbat. Ai altă voce. Am vorbit de mai multe ori pe săptămână, la telefon, față în față, chiar și prin măștile lipite de mutre, dar acum ai altă voce. Sunt sigur că ești același om pe care-l cunosc de-o viață, dar ai altă voce.
Parcă ai luat-o de la altcineva. Este oare posibil să capeți o voce de împrumut, s-o închiriezi, s-o cumperi, s-o tranzacționezi? Asta mă sperie, dar nu-ți mărturisesc: ai altă voce.
Încerc să fiu atent la ce-mi spui. Nu pot. Cuvintele tale sunt respinse de uimirea mea: ai altă voce. Ce-ar trebui să fac? Să te chestionez dacă ești bolnav, dacă te doare ceva (o măsea, capul, rinichii), dacă ai fost concediat, dacă ți-a murit cineva apropiat, te-a lovit vreo nenorocire, te-ai ramolit, te-ai apucat de fumat, ai băut apă rece, ai văzut pe dracul gol, nu cumva te-ai îndrăgostit și în final să te întreb răspicat: ce naiba s-a întâmplat cu vocea ta?
N-aș putea s-o caracterizez așa, școlărește, că are un timbru nu știu cum, și s-o compar cu vocea unui om tulburat psihic, pentru că nu sunt medic specialist, nici psihoterapeut, dar asta nu e vocea ta!
Vorbești mult și repede, pentru că ești nevorbit. Și eu sunt nevorbit, dar te ascult. Toată lumea este nevorbită. Are deja o altă voce și eu n-am observat? Sunt tare de-o ureche? Tu povestești ceva, eu încerc să-mi amintesc… Vocile crainicilor de la radioul pe care-l ascult zilnic.
În izolare, oamenii de la microfon încercau să transmită optimism și speranțe, totul va fi bine, dar nu erau vocile lor. Erau apăsate de spaime și făceau mari eforturi să nu-i molipsească pe ascultători. Apoi, a venit relaxarea, dar vocile lor n-au revenit la “buna dispoziție” de dinainte. Au rămas cu o veselie forțată. Din cauza epidemiei?
Frica asta de COVID ne-a infectat și vocile?
Vocea președintelui Iohannis este aceeași cu cea pe care o avea când își dorea alegeri anticipate?
Vocea premierului Ludovic Orban, care tot face vizite de lucru prin diferite întreprinderi, pentru a se informa de la fața locului (la ce oare îi folosește?), mai seamănă cu vocea proaspătului prim-ministru care îi lua locul nefericitei Viorica Dăncilă?
Dar vocea lui Raed Arafat, care ne anunță panicat că nu mai sunt locuri la ATI, este aceeași din zilele tragediei de la Colectiv?
S-o fi schimbat și vocea Opoziției, vocea majorității parlamentare, vocea poporului, da, da, asta e foarte importantă, vocea poporului, vocea societății civile?
Dar vocile liderilor de opinie, analiștilor și experților în toate problemele vieții care apar la televiziuni sunt altfel decât au fost când nu apucaseră să ne umple de plictis?
Și vocile pacienților care intră în farmacii? Sunt mai agresive, mai panicate, mai plângărețe decât înainte. Probabil că vocile s-au schimbat, dar Euthyrox tot nu se găsește.
Dar vocile copiilor care stau toată ziua cu ochii în digital? Părinții își mai recunosc copiii după vocile lor?
Ar trebui inventat cât mai repede posibil, mai repede decât vaccinul mult așteptat de omenire, un aparat care să ne verifice vocile, un fel de Inteligență Artificială, și să ne confirme: Barbule, tu ai altă voce! Să ne amintească pe cele pierdute. În căutarea vocilor pierdute, poftim! Și specialiștii să ne dea un tratament ca să ne recăpătăm vocile care au fost. (Știu, asta nu se poate face, gândesc prostii.)
Vocile care au rămas la fel de neiertătoare
Singurele voci care nu s-au schimbat sunt cele din reclamele radio-TV. Agresive, enervante și inutile. Reclamele astea n-au sesizat faptul că lumea s-a schimbat? Atunci, de ce ne tot bâzâie cu aceleași mesaje de un optimism tembel: “du-te la farmacie și cumpără…!” sau “vino în magazinele noastre și găsești pulpe de pui la prețul…” Mda, reclamele trebuie să-și păstreze vocile optimiste, pentru că nu există vreo reclamă tristă care să vândă produsul unui public depresiv.
Orice s-ar întâmpla cu lumea noastră, vocile reclamelor trebuie să rămână voioase și “aspiraționale”. Dar mai putem recepta mesajele publicitare într-o stare de incertitudini, spaime și stres?
Atâtea voci urlă pe rețelele de socializare. Hărmălaia produsă de vocile isterice și desfigurate de resentimente a atins cote greu de suportat încât riscăm să amuțim…
Observ că te intrigă tăcerea mea. Mă întrebi, puțin jenat, dacă mă simt bine. Dau din cap: sunt bine. Mă mai întrebi ceva, cu aceeași voce necunoscută. Mă pregătesc să-ți răspund, tușesc, mă bâlbâi, trag de timp, pentru că, sincer să fiu, mi-e frică să-mi aud vocea.