ComenteazăDiscursul autorităților e doar unul despre „legalitate”. „Umanitatea” e lăsată pe umerii unor ONG-iști, care sunt extenuați. Dar legile nu ar trebui să fie doar un scut cu care autoritățile să își justifice inacțiunea, la fel cum umanitatea nu ar trebui să fie ceva opțional.
Pentru migranții din țări ca Afganistan, Siria sau Pakistan, mulți dintre ei copii și adolescenți, Timișoara e un punct de tranzit, nu o destinație. Aceștia vor să ajungă în Germania, Franța sau altă țară vestică, să scape de sărăcia morbidă și războiul din țara lor. Și nu, condițiile crunte de acolo nu sunt simple vorbe sau pretexte.
Dacă nu sunteți convinși, dați un Google Search pentru ultimele știri din Afganistan. Și apoi imaginați-vă pentru o clipă cum ar fi fost dacă voi v-ați fi născut acolo.
I-am cunoscut pe câțiva dintre acești tineri la început de martie, când am fost la Timișoara să fac o serie de reportaje despre cum încearcă să treacă frontierele ilegal, despre experiențele lor de abuz și despre cei care îi ajută.
I-am văzut mai întâi pe un câmp din spatele unui supermarket. Se bucurau de soare după o noapte petrecută în frig, mâncau pufuleți și așteptau. Unul dintre ei avea 11 ani. Un alt băiat, de 16 ani, lucrase câțiva ani la negru, într-o fabrică de confecții din Turcia. Un alt tânăr mi-a povestit cum l-au bătut polițiștii de frontieră români și croați.
„Ocupat să îmi găsesc o viață”
A fost una dintre cele mai grele experiențe ca reporter, din punct de vedere emoțional, deși scriu de mai mulți ani despre violență, sărăcie și abuzuri.
Dar când cunoști copii și tineri aflați la mii de kilometri de casă, care nu dețin altceva decât un telefon și un ghiozdan, care dorm în frig, trec frontiere ilegal, sperând să ajungă la o viață mai bună, sau pur și simplu la o viață, ești martor la un alt nivel al suferinței. Nu ai cum să nu rămâi cu un sentiment de furie și durere în legătură cu profunda nedreptate și absurditate care stau la baza vieților multora dintre semenii noștri.
România nu e responsabilă de suferințele inițiale ale acestor migranți, sursa nedreptății e în altă parte, într-adevăr, dar viețile lor se intersectează cu viețile noastre, pentru câteva zile, săptămâni sau luni.
Cum alegem noi să răspundem, ca societate, la asta? Ce facem ca să nu naștem alte suferințe și alte nedreptăți?
Ajutoarele au nevoie de ajutor
Tinerii aceștia supraviețuiesc în Timișoara cu ajutorul unor ONG-uri, biserici neoprotestante și câțiva voluntari. Aceștia le oferă mâncare zilnic, haine, încălțăminte, le asigură asistență medicală și îi ajută să doarmă câteva nopți, pe rând, la un hostel. De ce pe rând? Pentru că totul e făcut din donații și nu au fonduri suficiente. E o intervenție de urgență: o noapte, două, câțiva puști iau o pauză de la frig și pot să facă un duș cald.
Să ne înțelegem. Aici nu vorbim de servicii elaborate, de programe de integrare complexe. Nu, vorbim de servicii de bază: hrană și adăpost.
S-u-p-r-a-v-i-e-ț-u-i-r-e. Pături. Saci de dormit. Sendvișuri. Ceaiuri. Supe. Apă. Paturi.
Dar când o mână de ONG-iști trebuie să ofere aceste servicii de bază zilnic, să se asigure că vor fi oameni care gătesc și azi pentru migranți, dar și mâine, și poimâine, să îi ducă la spital dacă e cazul, să umble după spații și fonduri, e extenuant.
Recent, ONG-ul LOGS Grup de Inițiative Sociale, care s-a implicat cel mai mult în ajutorul migranților din Timișoara, care e pe stradă zi de zi, alături de acești adolescenți, a început o campanie în care cere, într-un fel diplomat, ajutorul statului.
„Noi ajutăm necondiționat, dar e nevoie de mai mult”.
Unde e statul?
Autoritățile centrale sunt complet absente din criza asta umanitară și se gândesc doar cum să prevină migrația ilegală.
Ministrul de interne Lucian Bode a vorbit doar despre cum structurile MAI vor fi dotate cu drone, camere cu termoviziune și senzori de mișcare să detecteze migranții ce încearcă să treacă granița sau despre cum vor căuta „soluții legale pentru a limita deplăsările acestora din centrele unde sunt cazați spre Timișoara”.
Asta în timp ce condițiile din centrele pentru solicitanții de azil, administrate de Inspectoratul General pentru Imigrări, sunt foarte proaste, așa cum reiese din relatările mai multor migranți. Puștii ne-au povestit că saltelele sunt murdare și pline de insecte și ne-au arătat ciupiturile de pe brațele lor.
La rândul lor, autoritățile locale din Timișoara nu au făcut mai nimic până acum, în afară de a găsi o clădire unde sunt carantinați migranții care vin din Serbia și de a le oferi acestora o masă pe zi. Primăria își justifică inacțiunea prin lipsa unor instrumente legale care să-i permită să intervină.
Bogdan Marta, un consilier al primarului Dominic Fritz, mi-a spus că autoritățile din Timișoara nu au cadrul legal ca să intervină și că au cerut Guvernului să găsească o soluție astfel încât migranții să rămână în centrele în care sunt alocați.
„Nu cu forța. Pur și simplu să se găsească o modalitate ca ei să rămână acolo, să nu se întoarcă în Timișoara, Arad sau alt oraș, că poate mâine e Oradea locul unde își găsesc călăuzele”.
Marta a adus vorba și de umanitate. „Noi vrem să fie tratați cu umanitate, dar și cu fermitate, să nu le mai lăsăm niște portițe pe care ei să le exploateze.”
Dar mai mult decât orice, umanitatea cere fapte. Iar în cazul concret al Timișoarei, umanitatea cere curaj politic. Curajul de a face ceva și a nu lăsa sute de copii și tineri să doarmă în frig, cu burțile goale. Curajul de a nu lăsa totul pe umerii ONG-iștilor.